Cartea de vizită a filmului prezentată de regizorul David Reu
Inspirat din romanul cu același titlu al lui NicoIae Mărgeanu,
Cercul magic va fi un film polițist cu o dublă crimă, cu alibiuri care se vor perfecte, cu o algebră destul de complicată a acțiunii, dar mai ales cu o încărcătură moral-socială de interes actual. Sunt calități care se realizează în primul rând prin partitura rezervată ofițerului de miliție care anchetează cazul, maiorul Vigu, aflat de la început în fața mai multor piste pe care el se ambiționează să le parcurgă până la capăt. Autorul scenariului, care e tocmai autorul cărții, a găsit o serie de formule de adaptare a narațiunii Ia specificul cinematografic, încât cred că filmul va fi interesant și pentru cititorii celor trei ediții ale acestui roman de mare succes. Nu știu câți cititori au văzut în Vigu pe
Octavian Cotescu, nu știu pentru câți imaginea pictorului Onu se confundă cu cea a actorului
Constantin Codrescu. Vreau să spun prin aceasta că actorii înșiși rezervă spectatorilor surprize sau prilejul unor reconsiderări ale sensurilor romanului de la care plecăm.
Octavian Cotescu: Textul, dar și subtextul
— V-ați lăsat convertit la un gen nou: filmul polițist Ce v-a determinat să faceți acest pas?
—Sperând că filmul, până Ia urmă, va pune în valoare ceea ce mi-a plăcut mie mai mult în carte, v-aș spune că inițial m-a interesat calitatea romanului «Cercul magic» de Nicolae Mărgeanu. În primul rând, pentru că această carte își propune, în Iimitele genului respectiv, o anaiiză psihologică și socială mai puțin obișnuită. Se au în vedere consecințele tragice ale psihozei războiuiui, consecințe care, într-un caz excepțional ca acela de față, pot dăinui multă vreme după terminarea cataclismului. Criminalul de azi a fost, în copiiărie, o victimă a isteriiior fasciste, împins atunci la o crimă care îl determină, după mult timp, să o comită și pe cea de-a doua.
— Rolul dumneavoastră, de căpitan în roman și de maior în scenariu, pare totuși destul de simplu.
— Este poate, la prima vedere, mai mult decât simplu. Este, dacă vreți, un rol ingrat. Pentru că Vigu nu face nimic altceva decât anchetează. Treabă, pur și simplu. Sigur însă că el trage și unele concluzii și are un fel al lui de a fi care, dincolo de text, rămâne să fie conturat de actor. Dacă în roman personajui beneficia de un plus de caracterizări, în film lucrurile se complică, paradoxal, tocmai prin reducția la care fost supusă partitura, probabil din rațiuni specifice. Ceea ce urmăresc eu este ca Vigu să fie un om de astăzi, implicat nu numai într-un caz anume. ci în toată existența noastră, un om care,atunci când anchetează, intuiește toate implicațiile faptelor sale, un om care vrea să descopere adevărul; și atunci când adevărul este tragic, el este trist. Complexitatea personajului ar fi deci că el condamnă regretând.
Ovidiu Iuliu Moldovan: Crima, dar și contextul ei
— Sunteți unul din cei bănuiți de crimă
— Chiar primul dintre ei. Personajul meu poate să tenteze, din punct de vedere artistic, pe orice actor, tocmai prin echivocul pe care glisează tot timpul. Ceea ce, pe plan profesional, te ajută să te sustragi inerției și șablonului. Personal, după ultimele filme pe care le-am făcut, eram pe punctul de a fi catalogat ca un actor utilizat și utiiizabil într-o gamă de personaje declarat negative. Tipul de om, respectiv inginerul pe care îl interpretez în
Cercul magic, îmi dă posibilitatea unui joc mai ambiguu, în sensul unei multitudini de șanse. Personajul meu traversează un fel de dramă din momentul când începe să fie suspectat. O dramă care poate fi a unui om care a comis, în anumite circumstanțe, o crimă, dar poate fi și a unui om mai mult sau mai puțin nevinovat. Sunt adică avute în vedere, din roman și din scenariu, mai multe determinări, încât aș putea spune că
Cercul magic se va deosebi de filmele polițiste realizate de noi până în prezent, tocmai prin faptul că, aici coeficientul de implicare socială a acțiunii e mai mare.
Tudorel Popa: Acțiune polițistă, dar și exercițiu spiritual
— Nu-mi amintesc să vă fi văzut până acum într-un film polițist
— Nu, am jucat în tot felul de filme, toate cu substrat social, politic până la urmă, dar într-un film polițist e prima dată când joc. Chit că rolul meu din
Cercul magic e secundar, dacă nu episodic: proprietarul casei în care locuiește primul bănuit de crimă. De fapt, experiența mea în film este foarte veche, aproape prea veche, dar în ultima vreme nu prea joc. Și-mi explic faptul prin aceea că, după părerea mea, nu sunt ceea ce se cheamă un actor cinegenic. Adică fața mea apare pe ecran ca o coală de hârtie. Fără un accentuat machiaj, sunt inexpresiv. Uneori, lucrul acesta a folosit, de pildă în
S-a furat o bombă, unde trebuia să figurez un tip total impasibil, fără reacții fizionomice. Alteori, machiat, ca în
Popescu 10 în control, am izbutit, cu ajutorui Evei Ardeleanu, să creionez un tip, dar nu prin mimică în primul rând, ci prin expresia obținută cu concursul prețios al machiajului. În ceea ce privește vocea, vocea mea, iarăși, nu este fonogenică pentru film. Pentru radio, este. Foarte interesant cum se poate întâmpla ca diverse medii sa-și modifice, într-un fel, imaginea. Îmi amintesc, de pildă, că marele maestru
George Vraca avea o dicțiune perfectă pe scenă, dar la radio acuza pe «s». Eu am un «s» și un «j» mai sesizabile pe scenă, în timp ce la radio nu se percepe deloc acest defect. Sau mi se întâmplă să fiu necinegenic, dar pot fi, eventual, telegenic, cum am fost, se pare, în Paganel din «Aventurile echipajului Val-Vârtej».
— Cred că ați ajuns la o concluzie foarte discutabilă, că nu ați fi cinegenic.
— Aștept și eu să creadă același lucru și regizorii de film.
— Ar crede asta dacă ar concepe tipologiile cu mai multă putere de cuprindere și mai ales cu mai multă imaginație. De pildă, în Cercul magic v-ați putut întâlni cu un personaj mai bizar...
— Este vorba de un proprietar bătrân, miop, surd — un om cu toate tarele bătrâneții la care, vai, se pare că o să ajungem cu toții.
— Cum vi s-a părut romanul «Cercul magic?»
— Mi s-a părut foarte interesant, poate cu exces de culturalism, ca să zic așa, prin excesul de citate...
— ...de care filmul își va lua toate măsurile să se dispenseze.
— Evident. Pentru că, de altfel — asta e părerea mea — publicul nici nu are nevoie să fie învățat despre Baudelaire în timpul unei acțiuni polițiste. Altminteri, sunt multe de câștigat printr-un astfel de film, prin sensurile sale morale, fără a mai vorbi de acel exercițiu spiritual prin care filmul polițist concurează cuvintele încrucișate și enigmistica.
