REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​„Cercul magic” – cronică de film


     Două crime sunt comise în același timp, la București și la Timișoara: una din victime este o soție necredincioasă și totodată mare câștigătoare la loto, iar cealaltă, un biet îngrijitor de cimitir. Uciderea bătrânului îngrijitor nu are niciun mobil (aparent). Cealaltă crimă le are pe toate (aparente și posibile). Între aceste evenimente sordide, o galerie de personaje care ascund și se ascund în spatele unor mari pete de întuneric, neliniștitoare, suspecte. Și o serie de întâmplări bizare. Și o serie de replici în doi peri. Și maiorul de la Miliția judiciară, care cu răbdare descurcă ițele teribil de încurcate ale poveștii, și pas cu pas, ne poartă prin labirintul plin de false ieșiri, de false soluții, spre adevărul «cercului magic». După cum se vede, formula este tradițională: realizatorii au meșterit — așa cum spunea Hitchcock — un tipic film «cine a ucis?». E vorba de un gen mult bătătorit, de la Conan Doyle și Agatha Christie încoace, ceea ce nu înseamnă că e și un gen ușor de construit. Regizorul David Reu (debutant în lung-metrajul artistic) a adaptat un foarte popular roman de Nicolae Mărgeanu, după un scenariu lucrat de însuși scriitorul. Este un debut interesant — confirmat dealtfel și de afluența spectatorilor la film — care mizează pe o formulă de construcție polițistă deosebită: toate evenimentele filmului își au motivația și explicația în conștiința personajelor, vinovate și obsedate de un anume trecut. E necesară, într-o asemenea antrepriză, o foarte atentă și minuțioasă caracterizare psihologică a personajelor: în fond tocmai depistarea acelor logici interioare complexe îl pot face pe investigator să distingă minciunile de adevăr, să cântărească valoarea unei ezitări, a unei pauze, a unei priviri care evită privirea. Mai e nevoie și de o abilă — adică neostentativă, adică nu gratuită — eșafodare a pistelor false. Căci există piste false și în viață, și în orice anchetă, există coincidențe și lovituri de teatru, dar cineaștii au un dezavantaj față de realitate — o ficțiune are nevoie de argumentări și de argumente dramaturgice și logice. Pentru ca filmul să nu miroasă a «contrafacere». Pentru ca spectatorul să nu privească ecranul cu gândurile duse aiurea. Pentru ca acțiunea să nu aibă aerul unui rebus de draguI rebusului. Pentru ca dezlegările să nu aibă aerul unor porumbei scoși dintr-o pălărie. Acestea pot fi trapele unui film cu trape, și în cazul Cercului magic, nu totdeauna cineaștii au reușit să le evite. Poate este de vină «încurcătura blestemată» a conflictului (între ghilimele am citat un titlu polițist notoriu) și resorturile psihologice cam vagi, cam forțat morale care sunt în final răspunsul la toate întrebările. Mai cu seamă că de la un punct încolo, intuițiile detective ale anchetatorului par să țină mai curând de revelațiile unei stări de veghe decât de un proces logic și polițist.
     Filmul are însă momente de reușită cinematografică și ele sunt mai toate concentrate în jurul personajului maiorului Vigu (Octavian Cotescu). Actorul a știut să compună un personaj masiv, dotat cu un calm nezdruncinat, acționând metodic, cu o bonomie malițioasă, care nu exclude sinceritatea unei simpatii, iuțeala unui impuls, și mai important, o sfântă — și cât de reconfortantă — teamă de a nu greși, de a nu încălca nicio clipă legalitatea și omenia.
     Un cântec, pe versuri de Nina Cassian, străbate nostalgic filmul, amintire a unui personaj pe care-I cunoaștem doar în secvența generică. Frumoasele versuri duc însă la o remarcă, asupra dialogului filmului. Literaturizarea replicilor este rareori oportună oricărui gen, și cred, cu atât mai puțin genului polițist. Unele tirade patetice rostite de pictorul Onu (Constantin Codrescu) în fața maiorului, creează în relația dintre cei doi, în ambianța filmului, în ritmul secvențelor sale, o destul de apăsată senzație de artificial.
     În același timp însă, regizorul a știut să compună o distribuție valoroasă, din care, alături de Octavian Cotescu și Constantin Codrescu, se remarcă Mircea Anghelescu, Ovidiu luliu Moldovan, Dumitru Chesa și Dorin Dron. Și de multe ori interpretarea umple spațiile rarefiate.
     Decorurile lui Virgil Moise — îndeosebi atelierul pictorului Onu, sunt inspirate și neostentativ decorative. Adică realiste. Trebuie amintită și muzica lui Paul Urmuzescu, care reușește să sublinieze acumularea de surprize a acțiunii printr-un crescendo bine ritmat. Povestea filmului este «spusă» de operatorul Aurel Kostrakiewicz cu imagini luminoase, și compuneri de cadre subliniind ambiguitatea unui moment, sau tensiunea altuia.
     Deși finalul — finalul unei anchete? al unei parabole morale? al unui fapt divers? — ne lămurește misterele strânse pe parcursul acțiunii, rămân încă multe semne de întrebare asupra comportamentului unor personaje, asupra reacțiilor altora, asupra scopului unor secvențe. Imperfect (uneori prea static, prea discursiv), Cercul magic rămâne totuși un story polițist nu lipsit de interes. Și nu ne-am învățat oare, privindu-I pe Mannix de patru ori pe lună, să acceptăm (și chiar să solicităm) veșnicul basm în versiune modernă despre binele care până la urmă învinge răul?
 
(Cinema nr. 12, decembrie 1975)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cercul magic film, cronica de film, dan comsa, david reu

Opinii: