„Creația a ajuns o caricatură” ― această replică a unui personaj derepopescian riscă să-și piardă valoarea metaforică în condițiile în care realitatea a devenit ea însăși o caricatură a existenței. Când, la propriu și nu la figurat, natura umană decade în urât, exacerbându-și malformațiile. Cauza ― mai mult sau mai puțin irațională. Efectul cauzei ― cauza altor efecte...
Subiect banal: trei băieți și două fete — buni prieteni — termină liceul și pornesc în viață. Fata cea mai modestă (Adina Cristescu, un debut remarcabil prin firescul absolut), dar cea mai hotărâtă în realizarea unui tainic experiment, va reuși: învățătoare, acasă, undeva la țară, mamă a unui copil din dragoste și nu neapărat „din flori”. Băiatul cel tenace și ambițios (Gabriel Costea, neostentativ în „persuasiune”) reușește și el: ia examenul de admitere la medicină, obține și mâna prietenei prietenului, ba chiar și biroul socrului (Mihai Cafrița într-o simplistă compoziție), care-i transferă și morga infatuării. Fata de bani gata (Irina Movilă acumulând tristețea „femeii de cenușă”) se lasă tentată de soluția mariajului cu acel coleg care reușește Ia facultate de prima oară și nu cu cel pe care-l iubește și o iubește (Marius Popa, debut, deocamdată lipsit de forță dramatică), dar care, cinstit cu sine ca și cu ceilalți, realizând că medicina ― profesia mamei (Maria Rotaru ― încă o apariție episodică exemplară prin adecvare) nu i se potrivește, abandonează examenul, dar nu și căutarea adevărurilor vieții. Împreună cu celălalt prieten — neadmis la IATC, probabil pentru că dintr-o generozitate „pe dos” își epuizează talentul în cotidian și nu în artă (Stelian Nistor ― jonglând cu bizareriile bufone ale unui intransigent adolescentin) pleacă la armată. Etapa „tradițională” a maturizării. Dar pentru niște pasionați parașutiști amatori cum sunt cei doi, instrucția tactică nu poate fi prea dificilă. Pe ei, vajnici performeri ai curajului săriturii în gol, îi preocupă clarificarea atitudinii prietenilor neloaiali. Dar a lămuri tranșant situația nu e posibil. Pentru că fiecare a avut momentul său de ezitare sau pripeală, de insolență sau lașitate.
Drumul adevărului, drumul către sine, drumul către ceilalți este anevoios asemeni celui al eroilor Odiseii, aduși indirect în discuție printr-un paralelism compozițional. Pentru că scriitorul D.R. Popescu obișnuiește să asocieze meandrele actualității cu retroproiecția lor mitologică. Un artificiu retoric salutar: în degringolada valorilor umane, o acută nevoie de raportare la reperele universalității...
Familiarizat înca de la debut cu stilul defel facil al scenaristului, Dorin Mircea Doroftei, la acest al doilea film al său, și-a concentrat atenția nu atât pe glisarea realului cu iluzoriul, cât pe observarea cu obstinație a detaliului semnificativ, în plan concret și în plan abstract ― speculativ. Mereu în contrapunct vizual (imaginea Gabriel Kosuth) și auditiv (muzica Dan Ștefănică). De pildă, la serbarea de adio, mânuirea excesivă a aparatului de fotografiat rimează cu dorința inconștientă de a păstra intactă seninătatea clipei. În armată, o broscuță de tablă adusă în prim plan deturnează în derizoriu spectaculoasa etalare de forțe militare. Imensitatea unui plai verde propulsează în grotesc tentativa de escrocherie sentimentală a unui șofer, confecționer de flori de hârtie (Marian Râlea, virtual „înger trist”). Un pumn de cenușă fierbinte rămâne în urma celei care și-a irosit tinerețea în zadar.
Aceste deschideri poetice sunt strict supravegheate regizoral printr-un montaj sever (Melania Oproiu) care favorizează elipsa narativă. Întâlnindu-se astfel, la un moment dat, chiar cu unul dintre dezideratele scriitorului (recunoscut pentru arborescența conflictuală, dar și pentru larghețea oferită regizorilor în găsirea cheii interpretării adecvate) și anume acela al personajelor fără replică, definite doar printr-un schimb de priviri (Ovidiu Ghiniță ― îndrăgostit fără speranță, Oana Moravec — nefericită fără șansă). Momentul fiind cu atât mai pregnant cu cât majoritatea personajelor sunt saturate de verbiaj ― formă de autodeziluzionare, de refulare. Un limbaj aforistic, perifrastic, menit să accentueze alunecarea atât de lesne de la trivial la pitoresc, de la candid la frust, de la echivoc la esențial, de la vulnerabil la coruptibil, de la culpabilitate la onestitate, de la sentimentalism la cruzime. Și nu întâmplător — desigur ― cele mai izbutite scene sunt acelea petrecute pe șlep sau în perimetrul acelei lumi infraurbane care ― deși pe terenul labil al unor ambiții irealizabile ― caută să se mențină la suprafață apelând la idealuri. Fie ele chiar livrești. Paradoxal, personajele acestea, fără o insistentă caracterizare, au o consistență vitală specială. Chiar dacă uneori sau tocmai de aceea înfățișarea lor pare ridicolă datorită supralicitării oglindirii cât mai fidele a condiției anonimatutui (Ion Haiduc, un stupid înțelept, Laurențiu Lazăr, un superficial mucalit, Florentin Dușe, călăuză de nădejde, Valentin Popescu, un vesel obedient).
Nu întâmplător persistă în memorie acest dezolant peisaj: pădurea iremediabil schilodită. Pădurea definita de D.R. Popescu drept „spațiul imperial al libertății, al aflării lucrurilor fundamentale, al regăsirii omului fundamental, al regăsirii omului începuturilor, liber și nu știutor de toate”. Imagine simbol care racordează filmul la posibilitățile regizorale ale lui Dorin Mircea Doroftei, dar și la o filmografie scenaristică ce numără alte zece pelicule, filmografie verificată în colaborare cu reputați regizori: Geo Saizescu, Lucian Bratu, Alexandru Tatos, Dan Pița.
