Destinul a vrut ca premiera acestui mult așteptat film să aibă loc aproape de data comemorării a treisprezece ani de la dispariția lui Marin Preda (la 16 mai 1980). Apărut cu numai câteva luni înainte de tragicul eveniment, „Cel mai iubit dintre pământeni” a devenit un roman-testament, transformat în obiect de cult de nenumărații săi admiratori. Impresionantul număr de exemplare vândute nu reflectă decât parțial succesul neobișnuit al cărții, căci acest best-seller cu evidente conotații anticomuniste a circulat intens din mână în mână, de la prieten la prieten, citit pe nerăsuflate și cu plăcerea comiterii unui gest subversiv. Autorul descoperise invidiata formulă de a încorpora într-o narațiune parabola potitică, povestea de dragoste și elementul senzațional. Istoria recentă a României reflectată de meandrele unui destin oferă o altă explicație a puterii de atracție a romanului. Nu e de mirare că o versiune cinematografică a „Celui mai iubit dintre pământeni” a devenit un proiect cinematografic tentant. Și, evident, riscant.
Iată de ce se cuvine în primul rând semnalat curajul celui care semnează apăsat ecranizarea: „un film de Șerban Marinescu”. Libertățile pe care și le ia cineastul semnatar al scenariului poartă girul unui consultant literar cu un nume răsunător în gazetăria ultimilor ani: Ion Cristoiu. Dovedind, prin antecedentele sale cinematografice (vezi filmografia alăturată), că prin adaptări foarte libere ale unor opere literare se poate dobândi un bun renume de regizor, Șerban Marinescu se apropie fără complexe de textul inspirator.
Primul risc asumat de ecranizator a fost cel al simplificării materialului epic. E limpede că ar fi fost imposibil de tradus integral în imagini o narațiune atât de arborescentă, cu multiplele ei nivele și fermecătoare divagații. Ar fi fost imposibil de adus pe ecran toate personajele celor peste o mie de pagini. Prea puțin intimidat de perspectiva protestele celor care adoră povestea de dragoste din „Cel mai iubit dintre pământeni”, cineastul a operat reduceri și deplasări de accente ale intrigii, concentrându-se asupra substanței de roman politic.
Chiar și un cercetător literar avizat ar putea recunoaște că e o direcție plauzibilă. Motivul recurent al cărții, „sunt o jucărie a soartei” (pe care Preda recunoaște a-l fi preluat din Shakespeare) este pus în filmul lui Șerban Marinescu în relație directă cu aberațiile „erei ticăloșilor”. Filozoful Victor Petrini este victima unui destin potrivnic declanșat de marele malaxor al comunismului. Relativ liniștita lui existență de om studios cunoaște o traiectorie tragică într-un context în care oamenii sunt judecați și condamnați din motive absurde (vezi scrisoarea care îl condamnă la ocnă, considerată o probă a trădării din pricina echivocului cuvântului „ordonanțe”).
Intrând direct în subiect, pelicula urmărește parcursul eroului pe axa, precis trasată, a temei „degradarea unei existențe în societatea totalitară”. Descrierea spațiului concentraționar, cu nenumăratele lui umilințe și agresiuni este făcută în aceleași culori terne și apăsătoare ca aceea a perioadei de după ieșirea din închisoare, când Petrini se confruntă din nou cu disprețul și înjosirea. Lupta pentru supraviețuire este la fel de atroce la ocnă, unde protagonistul se vede silit să-și ucidă torționarii și afară, în „viața civilă” plină de șefi de cadre despotici, turnători onctuoși și securiști abjecți. Reapariția unor anchetatori și gardieni în viața lui Petrini de după eliberare, indivizi odioși travestiți inabil în cetățeni pașnici, este una dintre soluțiile alese de regizor pentru a sugera că granițele pușcăriei sunt mișcătoare, că individul odată prins în mecanismul suspiciunii nu are scăpare.
Sunt multe de obiectat în fața acestei îngroșări a liniei dramaturgice care trece prea ușor peste momentele de respiro, de limpezire a orizontului unui om căzut de la înălțimea condiției de profesor universitar la degradanta funcție de „șef la deratizare”. După cum se va protesta ― și nu fără temei — pentru transferarea celei de-a doua crime a lui Petrini (comisă după eliberare, în legitimă apărare) în spațiul închisorii. Episodul sodomizării (contribuția cu iz de provocare a filmului) oricât de oribil, justifică numai parțial un omor descris cu recuzită naturalistă și ― în mod inexplicabil ― fără urmări în conștiința personajului sau în plan juridic.
Cele mai multe reproșuri aduse acestei ecranizări privesc însă capitolul biografiei sentimentale a eroului care, în suișurile și coborâșurile agitatei sale vieți întâlnea, totuși, de câteva ori dragostea și se simțea sincer „cel mai iubit dintre pământeni”.
Diminuarea partiturii Matildei nemulțumește desigur pe cititorii fascinați de acest personaj intempestiv și enigmatic, devorat de demonii orgoliului, dar capabil și de dăruire, un personaj plin de contraste, dar de o feminitate acaparantă. Încredințându-i-se acest rol, Maia Morgenstern nu trece neobservată, dar rămâne, cred, cu un sentiment de frustrare văzându-și eroina transformată într-o „apariție”.
Capătă, în schimb, pregnanță iubirea pentru Nineta, o cochetă cu un trecut confuz care încearcă, la fel de disperat ca Petrini, să-și recucerească demnitatea. Eșecul acestei povești de amor, concentrat într-o scenă de cutremurător adevăr omenesc (magistral jucată de Tora Vasilescu și Ștefan lordache) stă mărturie că acestor oameni striviți de Marele Mecanism le este interzisă speranța că viața se poate „reface”. Momentul este, probabil, cea mai bună contribuție a cineastului la rescrierea romanului.
Nu cred că regizorul s-a așteptat ca filmul său să fie primit fără obiecții. Chiar pornind de la ideea că pelicula trebuie să trădeze pentru a pune în valoare sursa literară, era previzibil că simplificarea (uneori excesivă) a unui roman atât de admirat va genera nemulțumiri. Șerban Marinescu este un bun profesionist și, ajutat de o echipă reunind nume sonore, a reușit să dea senzația de „lucru bine făcut”. Ceea ce i se poate reproșa în primul rând regizorului este că n-a încercat să găsească echivalentul cinematografic al tonului confesiv care face farmecul cărții și care ar fi imprimat și filmului pecete de autor.
Cei mai favorizați în această ecranizare au fost însă actorii, ale căror recitaluri ne-au reamintit potențialul uriaș al unor interpreți ca Victor Rebengiuc, Mircea Albulescu, Dorel Vișan, Tora Vasilescu, Gheorghe Dinică, George Constantin. Cel mai iubit dintre pământeni va însemna, pentru mulți, vârful carierei cinematografice a lui Ștefan Iordache, un Petrini vital, care se opune din răsputeri unui rău difuz și obsedant, continuând să mai spere deși e conștient de zădărnicia împotrivirii sale. Privirea sa incandescentă de om venit dintr-o „călătorie la capătul nopții” ne va obseda multă vreme.
