Ce ți-e scris în frunte ți-e pus

      Horaţiu Mălăele este un artist multitalentat. Unul dintre cei mai înzestraţi actori de teatru şi film ai generaţiei sale, capabil să interpreteze o gamă larga de roluri, dar excelând în comedie. Un caricaturist iscusit. Un regizor de teatru cu experienţă ale cărui montări au întrunit aplauzele publicului şi ale criticii.
     De la o vreme, pe Mălăele îl încearcă tentaţia de a aborda un nou domeniu: regia de film. A debutat în 2008 cu Nunta mută, după un scenariu scris de el în colaborare cu Adrian Lustig. Critica a primit filmul cu numeroase obiecţii, reproşându-i teatralitatea, amestecul kitsch de genuri şi influenţe neasimilate. Spectatorii nu s-au arătat deranjaţi de toate acestea şi l-au văzut în număr destul de mare ca să-l situeze pe un loc fruntaş în ierarhia cinematografică românească a anului. Asta i-a dat curaj lui Mălăele care acum recidivează cu Funeralii fericite, pe un scenariu tot de Adrian Lustig care este şi producător. Genul proxim: comedia neagră.
     Subiectul este inspirat din romanul omonim al aceluiaşi Lustig. Trei bărbaţi trecuţi de prima tinereţe – Lionel (Horaţiu Mălăele), Kiril (Sandu Mihai Gruia) şi Igor (Igor Caras) – muncesc ziua (deşi trag chiulul cât pot) şi petrec noaptea (cu regularitate) la o crâşmă de cartier de unde pleacă beţi criţă. Mergând pe patru cărări spre casă, dau de o ţigancă dispusă să le ghicească viitorul. Clarvazatoarea le spune fără menajamente când şi cum va muri fiecare, nu peste multă vreme. Cei trei cred că e o şarlatancă de care fac haz, numai că previziunile ei încep să se îndeplinească întocmai.
     Încercând să definescă miezul acestei poveşti, Mălăele declara că o iubeşte foarte mult „pentru că e viaţa aşezată între două de ce-uri esenţiale, respectiv naştere şi moarte”. În ciuda izului filozofic al acestei reflecţii, nu putem să nu remarcăm lipsa de originalitate a tramei. Poate pentru a echilibra acest handicap, regizorul şi scenaristul au împachetat-o într-un amestec compozit de trimiteri, aluzii, referinţe, teme etc. Unele doar fugitiv sugerate, cum ar fi băşcălia la adresa regalităţii prin uriaşa coroană aurie brodată pe spinarea capotului administratoarei supraponderale (Dorina Lazăr). Altele, precum emigraţia, insistent reiterate: Lionel  are un trecut de emigrant la Paris unde nu s-a putut adapta; el locuieşte la Bucureşti într-un blocuşor din care autorul a vrut să facă un fel de turn Babel, drept care apar frecvent pe ecran şi arabul Ahmed (Sergiu Costache) şi numeroasa familie de italieni a lui Peppino (Alexandru Bindea).
     Ca şi Nunta mută, acest film abundă de soluţii cinematografice împrumutate din alte filme. Nu sunt citate, nici clin d’oeuil-uri, ci pur si simplu rezolvări a la… diverși regizori pe care cinefilul Mălăele îi iubeşte. De Sica şi alţi maeştri clasici ai cinematografului italian în relaţia Lionel-familia lui Peppino (inclusiv rufele întinse la uscat de la o fereastră la alta deasupra străzii). Cacoyannis şi Zorba grecul în secvenţa devalizării camerei lui Lionel care se pregăteşte de moarte. Kusturica şi alţi regizori sârbi din anii ’60-‘70 cu ploaia cu puf de gâscă. Şi, mai ales, Fellini. Nu e nici o îndoială că regizorul s-a dorit a fi fellinian şi când a filmat şirul de copilaşi cu aripi de înger care traversează ecranul, şi mai ales când a imaginat Moartea şi lumea de dincolo. Numai că marele Federico e greu, dacă nu imposibil, de imitat iar rezultatul aici sunt nişte secvenţe de o teatralitate penibilă.
     De altfel teatralitatea e unul dintre păcatele care i s-au reproşat lui Mălăele încă de la debut şi de care îi vine greu să scape. N-o fi oare un semn că omul ar trebui să se limiteze la ceea ce ştie să facă mai bine? În cazul lui: teatrul.