Ce se poate spune…?: “#Selfie69” – cronică de film
de Magda Mihăilescu
"Ce poți spune despre o fată de 25 de ani care a murit? Că era frumoasă și sclipitoare, că îi iubea pe Mozart și pe Bach, pe Beatles și pe mine"? O întrebare care a dat bătaie de cap criticilor, cu mulți ani în urmă (1970), când premiata melodramă Love Story (altfel, un foarte bun produs al genului) i-a îndemnat pe unii dintre comentatorii profesioniști să-și răspundă cam în felul următor: "Despre fata de 25 de ani care a murit, care îi iubea pe Mozart și pe Bach, cel mai indicat ar fi să-și dea părerea cei de-o vârstă, cei care nu percep exploatarea durerii ca pe o melodramă". Mutatis-mutandis, cred că un film (comedie) precum #Selfie69(regia Cristina Iacob), continuarea celui mai mare succes comercial al cinematografului nostru de acum doi ani, cu șanse previzibile de repetare a recordului, poate stârni criticilor realiști o mulțime de astfel de întrebări: ce se poate spune despre un film în care Maia Morgenstern, patroană de bordel, face echipă cu luptătorul Tolea Ciumac (cel care a hrănit OTV-ul luni în șir, da, da, cel care l-a vârât într-un tomberon pe Dan Diaconescu) porniți pe urmele unor băieți nedescurcăreți, veniți și ei la dame, ca tot omul, în vreme ce fetele-cucuiete ale primei serii, tot atât de sprințare și fără habar de nimic, se iau la întrecere. miza fiind măritișul în trei zile? Ce se poate spune despre un film a cărui eroină (una dintre ele, cea mai cu moț, Crina Semciuc) are fantasma profesorului de istorie, bietul bărbat fiind supus probei de rezistență (prinsul de cojones)? Ce se poate spune despre un film în care cuplul părinților excentrici, Răzvan Vasilescu și Alina Chivulescu, iau lecții de tango-degeaba, atunci când nu practică amorul pe unde se nimerește, mai ales acolo unde pot fi prinși - văzuți - de fiica lor? Ce se poate spune despre un film în care se face sex pe nevinovatul hit al lui Horia Moculescu și al Mihaelei Mihai din deceniile trecute, De-ai fi tu salcie la mal? Și ce se mai poate spune despre un film în care Loredana Groza vrea cu tot dinadinsul să ne amintească întinderea de pecingine, în limbajul actual, a adresării mahalagești cu fată, într-un adevărat recital al frazelor care încep cu respectivul cuvânt (Fată, nu ai văzut, fată nu ai fost etc), iar Dorina Chiriac se străduiește, destul de stânjenită, să fie o ghicitoare din seria celor lansate de tv? Sau, despre un film în care o fiică (Olimpia Melinte) își școlește mama (Alina Chivulescu) explicându-i terminologia sexuală adusă la zi? Cred că cel mai adecvat ar fi ca, unor astfel de întrebări, să răspundă cei cărora le este dedicată comedia, cei hrăniți cu aerul timpului nostru, care au supt la sânul generos al culturii televizionistice, eliberate de orice inhibiții, funcționând după alte norme ale comunicării. Altfel, distorsionăm discuția despre cinema, analizând ceea ce nu este de analizat.