În 1980, „epopeea naţională”, capitol în absenţa căruia partidul nu concepea existenţa cinematografiei noastre, stătea bine. Aveam, în interiorul genului, două filme-reper, socotite ca atare de critică, ambele semnate de
Sergiu Nicolaescu:
Dacii (1967) şi
Mihai Viteazul (1970). Şi cum un singur titlu nu epuizase faptele eroului unificator,
Constantin Vaeni le va relua, în 1977, în
Buzduganul cu trei peceţi. Nu am de gând să rememorez aceste pagini (nu aveau să rămână singurele) ce vor închide în ele pelicule diferite, dar asemănătoare, în ultimă instanţă, prin tonul propriu reconstituirilor apte să restituie un încins eroism fondator, potrivit exigenţelor politice ale timpului şi ale unor canoane artistice: mari desfăşurări de forţe, ambianţe impresionante, costume sclipitoare, desprinse dintr-o iconografie adaptată imaginarului popular. În 1980 apărea însă un film de o neobişnuită severitate:
Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu al
Malvinei Urşianu, lucrare insolită în creaţia unei cineaste, ce-i drept, obsedate de istorie, dar de cea contemporană, nicidecum de timpurile trecute. Un prim şoc era refuzul măreţiei spectacolului istoriei. Întors să-şi ia tronul, Lăpuşneanu nu este întâmpinat cu surle şi trâmbiţe. Mai mult decât atât, Moţoc, atât de straniul personaj, umbră misterioasă, porunceşte: „Să tacă odată clopotele, să înceteze şi trâmbiţele”. Vornicul cunoaşte esenţa repetitivă a ritualurilor istoriei. El este înţeleptul. Fastul, opulenţa reconstituirilor pot denatura raporturile, pot masca mişcările politice, uneltirile. Decorurile geometric stilizate, o sală numai piatră, un tron râvnit, dar şi ameninţător, pereţi goi, fără podoabe, fără odoare, în acord cu răceala şi suspiciunea ce-l înconjoară pe domnitor erau neobişnuite în arhitectura filmelor noastre. O icoană, una singură, va fi împinsă în raza aparatului până va înfgiţi aproape întreg ecranul, invitaţie la ruga de dinaintea păcatelor. Autoarea şi-a dorit „un film sculptural”, construit din muchii, unghiuri, arcade, bolţi, figurile dominante ale imaginii. Costumele, sculpturale şi ele, sunt tăiate, nu croite, îşi însoţesc personajul ca o metaforă a credinţei, a nedeslipirii. Nu-l trădează, de aceea, practic culorile nu se schimbă, nu se înlocuiesc, ci îmbătrânesc, se ofilesc. Efectul este cu deosebire vizibil în ţinuta domnitorului, a bărbatului alunecând treptat de la orgoliu la nebunie. Nu este de mirare că într-o seară de prin 1986, la replica „Ţara nu mă vrea? Dar cine a întrebat-o, vreodată, pe ţară, ce vrea?”, proiecţia de pe ecranul televizorului s-a oprit brusc. Cenzura intrase în acţiune din mers, ca să spun aşa. Cât despre „exportarea” filmului, nici vorbă. Din fericire, apucase să-l vadă criticul Richard Peña, directorul Festivalului de la New York. Nu l-a uitat şi, chiar în acest an, cu prilejul unei retrospective a cinematografului românesc peste Ocean, Vodă Lăpuşneanu a călătorit pentru prima oară peste hotare.
