REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​Când tăcerea e de aur


Vorbirea noastră cea din toate filmele: Nu cât vorbim, ci cum vorbim în filmele noastre
     Oare într-adevăr «tăcerea e de aur», oricând și oriunde în cinematograf? Muțenia unor personaje poate constitui, în sine, un motiv de îmbrățișare a unui film, iar apetitul verbal — unul de respingere? Vom avea prilejul, pe parcursul acestor rubrici, să încercăm a demonta mecanismele înțepenite ale acestor locuri comune, frecventate, din păcate, chiar și de unii dintre cei mai serios preocupați de condiția filmului. Vorba drămuită, picurată, nu poate face minuni decât atunci când aparține substanței intrinsece a personajului, după cum, la rândul său, cuvântul îmbelșugat, rostogolit cu spor, nu poartă în sine germenii catastrofei.
     Observația «se vorbește prea mult» se dovedește, uneori, a fi chiar o prejudecată ce aparține, în general, spectatorului nu foarte harnic, celui care refuză să se întrebe «în raport cu ce se vorbește prea mult?»
     O ascultare — dar și o privire — atentă a unui film precum Filip cel bun (realizat de Constantin Stoiciu și Dan Pița) ne descoperă o structură verbală bine cumpănită, raporturi nu numai judicioase, ci de multe ori subtile între cel care știe să tacă și cei care simt nevoia să vorbească.
     Protagonistul, băiatul aflat în fața unora dintre întrebările decisive ale vieții, dornic să stabilească un acord cinstit între el și lumea din jur, care lume ― începând cu familia — nu-i oferă, deocamdată, decât sfaturi puerile, fie de un pragmatism mărunt, respingător, eroul, spun, își exprimă neaderența și printr-un obstinat refuz al rostirii cuvintelor. Multe din răspunsurile sale sunt strict funcționale, parcă pentru a sublinia lipsa deliberată de participare la discuția angajată de preopinent. Avalanșei de sfaturi paterne «să fii cuminte, disciplinat...», «cum îți așterni, așa vei dormi», fiul îi răspunde cu o întrebare ce nu are nicio legătură cu cele auzite: «Nu am uitat nimic?»
     Înstrăinarea băiatului, negăsirea unui loc într-o casă dominată de un tată care, pentru a-și ascunde eșecul uman, își construiește un găunos eșafod de «pater familias», sunt marcate de tăcerile lui Filip, de greutatea cu care își smulge cuvintele. Sporăvăiala demagogică, discursurile încremenite în formule caricaturizante ale altor personaje se bucură, din partea protagonistutui, de același tratament. Contrapunctul dintre cele două atitudini față de cuvânt, dintre vocația limbuției și cea a tăcerii, creează, pe parcursui unor secvențe, efecte cu totul remarcabile. Să ne amintim de năpusteala Dragăi Olteanu («responsabila»), adevărată râșniță de măcinat palavre cu pretenții asertorice: «e foarte important, tovarășe, ca să cunoaști oamenii la locul lor de muncă... Noi ne îngrijim de tineret... Le creăm toate condițiile... Ai să-mi spui ceva?» Evident, Filip nu are nimic de spus.
     Un demagog mai rafinat precum Atanasiu este înfruntat de tânărul erou printr-un refuz evident de a lua aminte la frazele sale mieroase: «Te laudă, Filip, te laudă... De ce nu stai?» Replica indiferentă a acestuia din urma schimbă brusc tonul atmosferei: «Aștept să-mi semneze de primire».
     În sfârșit, trăncănelilor candide ale Angelei, vânzătoarea de pe rulotă (lleana Popovici), protagonistul nu izbutește, pur și simplu, să le facă față. Trecerile dezarmante de la «așteptați, doamna, primim marfă, nu vedeți?» la acel «cred că ai observat că am ochi frumoși... dacă mi-ai face rost de niște rame de ochelari mișto...» nu prea îngăduie strecurarea vreunei replici.
     Zgârcit la vorbă, retras în spatele unui zâmbet bun, Filip nu este, în fapt, niciodată absent. Replica sa poate fi surprinzător de insinuantă, uneori de-a dreptul răspicată, atunci când convingerile sale cele mai profunde sunt jignite de o idee meschină...
     Unei cunoștințe care ține să-l inițieze în arta de a nu pierde din ochi «idealul» unei vieți tihnite, eroul îi retează pledoaria — «idealurile sunt de două feluri: false și adevărate». Tatăl care, la rândul său, nu pierde niciun prilej pentru a-i aminti fiului că «viața nu este limpede», este derutat de tăioșenia întrebării: «De ce nu este limpede, tată?»
     lmpactul dialogului cu strategia regizorală a lui Dan Pița (printre altele s-ar putea scrie un articol separat despre decodarea întregului univers sonor al peliculei) constituie unul din temeiurile filmului asupra căruia ne-am oprit în aceste rânduri.
 
(Cinema nr. 4, aprilie 1975)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: dan pita, dialogul in filme, filip cel bun film, magda mihailescu

Opinii: