Toţi cei care au văzut scurtmetrajele
Lampa cu căciulă,
Dimineaţa şi
Alexandra aşteptau cu nerăbdare debutul lui
Radu Jude în lungmetrajul de ficţiune. Era aproape sigur că se va menţine tot în perimetrul cinematografului realist-minimalist iniţiat de
Cristi Puiu cu
Marfa şi banii, că va fi tot o felie de viaţă, asemenea majorităţii filmelor făcute în ultima vreme de către tinerii cineaşti afirmaţi după anul 2000 şi că se va aştepta mai întâi „binecuvântarea” festivalurilor internaţionale şi abia apoi filmul va fi prezentat publicului autohton. Chiar aşa s-a şi întâmplat, doar că lucrurile au mers mai rapid decât în alte cazuri: februarie 2009 —
Cea mai fericită fată din lume participă în secţiunea Forum a festivalului de la Berlin şi primeşte premiul acordat de către Confederaţia Internaţională a cinematografelor de artă şi experiment (C.I.C.A.E.); martie 2009 — premiul FIPRESCI la festivalul de la Sofia; aprilie 2009 — menţiune pentru interpretare feminină (Andreea Boşneag) la Wiesbaden şi al doilea premiu FIPRESCI la Lisabona; mai 2009 — premiera pe ecranele româneşti.
S-ar zice că în acest moment avem cea mai fericită cinematografie din lume: „noul val” se înnoieşte cu forţe tinere (Jude are 32 de ani), toţi regizorii deja lansaţi lucrează, festivalurile le selecţionează şi le premiază filmele. Spectatorul român e mai circumspect.
Dar orice organism viu — după părerea mea cinematograful face parte din această categorie — poartă cu el germenii degradării şi ai dispariţiei. Mă refer acum la acest tip de cinema realist-minimalist de sorginte românească (înrudit mai degrabă cu neorealismul italian decât cu Nouvelle Vague-ul francez). În cazul lui pericolul principal este manierizarea şi subţierea substanţei dramatugice, lipsa mizei subiectelor abordate. Nu orice felie de viaţă merită să devină film.
Cea mai fericită fată din lume conţine deja aceste semne. Povestea e minoră: o liceană din provincie câştigă o Dacia Logan la o promoţie organizată de o firmă de băuturi răcoritoare trimiţând doar trei etichete. Ea ar vrea să păstreze maşina, părinţii vor s-o vândă pentru a pune pe picioare o pensiune. Încăpăţânarea fetei se loveşte de argumentele părinţilor. Conflictul se desfăşoară în decursul zilei în care familia vine la Bucureşti pentru ca fata să filmeze un spot publicitar pentru băutura care a făcut-o „fericită”. Sigur că dacă vrem să problematizăm întâmplarea putem spune că filmul vorbeşte despre relativitatea succesului, a fericirii, a opţiunilor noastre în general (cum pe fată ar face-o cu adevărat fericită o maşină cu care nu are ce face în orăşelul ei de provincie decât să se grozăvească în faţa colegelor? de unde ştiu părinţii că ipotetica afacere nu va fi un fiasco şi că păstrarea maşinii n-ar fi fost mai indicată?).
Sigur că se poate glosa pe tema nimicurilor din care e făcută viaţa. Sau se poate vorbi despre ironia la adresa culiselor cinematografului şi ale publicităţii. Dar toate astea numai dacă ne străduim mult şi cu tot dinadinsul. Clopoţelul de alarmă rămâne.