Cronica documentarului
„În film, momentul prezentului este, ca în orice desfășurare de timp, reală, un moment real, al tranziției dintre trecut și viitor", scria Georg Lukacs în capitolul din „Estetica” sa dedicat cinematografului. Călăuziți, parcă, de acest jalon teoretic, trei regizori documentariști:
Jean Petrovici,
Eugen Gheorghiu și Erwin Szekler, împreună cu o strălucita echipa de operatori compusa din I. Bârsan, D-tru Gheorghe,
Ilie Valentin, Eugen Lupu, N. Oprișan, I. Ostrovschi și Emil Nastovici, au fixat pe peliculă evenimentul de o inestimabilă valoare politică, economică, naționala și umană care din stadiul de idee, într-un viitor întrezărit, trecând prin calitatea de prezent acut, a și devenit istorie.
Dacă celelalte trei episoade
Geneza,
Trepte și
26 Mai 1984, făcând parte din epopeea documentară:
Un drum pentru milenii, dedicată grandioasei construcții a canalului Dunăre—Marea Neagra, urmăresc și prezinta cu mijloace aproape clasice, dar în planuri adeseori antologice, etapele nașterii unui nou semn memorabil pe harta țării, neputându-li-se contesta acea dominantă comuna — forța adevărului de viață și monumentalitatea gustului uman, surprins atât în desfășurări ample, cât și în detalii de subtilă frumusețe — asupra episodului intitulat
Ultimul prag — al treilea în structura simfonică a filmului — ne îngăduim, în limita spațiului, o mai aprofundată analiză.
Este episodul unor clipe-unicat, al unor gesturi ultime, încheiate, al unor marturii și aspecte despre care se știa că, în mod obiectiv, vor avea să dispară, sau să fie uitate. Utilaje și basculante s-au retras și, odată cu ele, si oamenii. Ultima benă de beton urcă, goală, spre cer. Ultimii pași pe fundul canalului, „care nu va mai fi văzut decât de scafandri”, suna reverberați între pereții înalți de 7 metri. Ultimul prag de pământ care mai ține-n frâu apele sale înlăturat cu precauții de echipajul ultimului excavator prezent pe șantier. Într-un șuvoi timid, Dunărea își face loc printre rocile dislocate. În cabina turnului de telecomandă a ecluzei, unicitatea clipei e copleșitoare. „Începem inundarea ecluzei!” Mai este cineva întârziat, acolo, jos? „Puteți începe inundarea ecluzei!” Omul urcă — parcă prea încet! — scara fixată în peretele abrupt. Calculat dramaturgic, după un ritm riguros și lucid, dirijat prin montajul de excepție al monteurului Ștefan Vuță, suspansul crește, ca în lansarea navelor spațiale. În sfârșit, porțile ecluzei se desfac majestuos. Întâi câțiva stropi, surprinși de camere, apoi apele năvălesc, grăbite spre întâlnirea lor cu marea. Pe platforma turnului de control bucuria proiectanților, a constructorilor a rupt zăgazurile. Indiscreția unui obiectiv ne face martorii unei lacrimi scăpate în colțul ochiului unui bărbat. Episodul următor marchează bucuria întregii țari, prilejuită de inaugurarea de către Președintele Nicolae Ceaușescu, împreună cu tovarășa Elena Ceaușescu, a canalului Dunărea—Marea Neagră.
Apoi, în liniștea matinală a zilei următoare, canalul își începe viața obișnuită, cu firescul unei rutine. Un epilog voit sec, lapidar, fixează totul în parametrii datelor statistice, de utilitate, în câteva jaloane din legislația de funcționare a „magistralei albastre”, pe lungimea ei de 64,200 km.
Un film pe măsura timpului, a oamenilor și a faptelor lor, realizat cu pasiune de oameni care au înțeles dedice cu dragoste anilor de mărețe bilanțuri, marcând cu pregnanță o epocă.
