REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​„Bună seara, Irina!” – cronică de film


     Timotei Ursu, în toate minunatele sale filme (Decolarea, Septembrie, AI patrulea stol — regizor), sau ca „scenarist hotărâtor” în Cursa și Bună seara, Irina, a dovedit mereu că a înțeles ce înseamnă a fi „autor de film”. Această expresie mă agasează considerabil, căci sub pana condeierilor cinematografici asta, de obicei, înseamnă doar că respectivul a făcut și scenariul și regia. Dar nu! A fi autor înseamnă mult mai puțin și mult mai mult. Înseamnă a presăra filmul cu scene-cheie, cu scurte momente care dăruiesc spectatorului fericirea de a ghici. Încă de la Decolarea am descris pe multe pagini acea extraordinară secvență finală (pe ecran: 1 minut) care declanșează trei valuri de ghiciri diferite, foarte diferite, ba chiar opuse (fără a se anula una pe alta). În Al patrulea stol, de asemenea, Timotei Ursu este autor prin aceea că mereu depășește, lasă în urmă povestea, și o duce dramatic și delicat mai departe. Lucru nu tocmai ușor, dacă ne gândim că pleca de la o operă strălucită, de la o fină piesă de Mihail Sebastian.
     În ce privește „scenele cheie” din filmul Bună seara, Irina!, regizat de Tudor Mărăscu observăm cu o plăcută mirare că și „cheile” pot fi de două feluri: chei care descuie și chei care, tocmai, că nu descuie! Asta nu anihilează ghicirea, ci doar îi schimbă, poetic, stilul. Nu va fi o ghicire-certitudine, ci o ghicire-bănuială; presupunere; ipoteză; cu o fereastră larg deschisă spre alte scene, spre alte probabilități care se adună și se confirmă treptat. Dar să trecem la fapte. Fapte pe ecran.
     Povestea este aceea a lungilor, prea lungilor absențe ale marinarului și a grelelor, tot mai grelelor așteptări ale soției acestuia. E cu totul altceva decât în filmul lui Colpi (Absență îndelungată), unde absentul riscă, la război, în fiecare clipă, să nu mai fie nici măcar absent, căci primejdia de moarte însoțește toate clipele sale. La marinar nu există asemenea zilnică primejdie. În timp de pace, naufragiul e un accident tot așa de îndepărtat ca acela de a fi călcat de un automobil pe stradă. Dacă e vorba de primejdie, ea capătă forma precisă a femeii care simte tot mai greu lipsa bărbatului ei și, mereu, riscă și vrea să-l caute aiurea. Filmul nostru ne face să ghicim asta prin trei scene diferite. Căpitanul secund al vasului „Reșița”, care e pe mare de multe luni, sosește la Constanța. La bord, un marinar ne este arătat foarte emoționat, căci a aflat că i-a născut nevasta. E chinuit de curiozitate. Fată sau băiat? O! Nu! Alte probleme îl frământă. Și asta se exprimă prin cuvinte puține și stranii: „...Decembrie... Nu se poate!” Ați ghicit exact ceea ce nu ghicise el încă. Se văd umbrele unei frumoase perechi de coarne marinărești. Un alt marinar îl roagă pe căpitanul secund (Ștefan Iordache) să primească o exotică agrafă și s-o dea cui crede el. Căci dânsul s-a răzgândit. De altfel, el nici nu coboară. Rămâne pe navă. Ați înțeles! Din nou: bănuieli de același fel cu cele precedente. Și tot așa de eliptic cinematografic. Iar când află că ofițerului nostru i s-a încredințat comanda unui alt vas de cursă lungă ce pornește imediat (Dakar, Brazilia), îl roagă să-l ia și pe el în această nouă lungă călătorie. Observați că ei ar putea să fie înșelați. Ghicirea e doar o ghicire-bănuială.
     Am zis trei. În realitate sunt mai multe asemenea eliptice momente. Spectatorul începe să bănuiască o supărare identică la însuși tânărul comandant. La început ni se servește dinadins o vulgară, o superficială petrecere. O banală aniversare, care contrastează prin neînsemnata ei gălăgie și prin ieftinătatea glumelor sale — contrastează, zic, cu delicatețea scenelor importante care învăluie filmul. Tânărul comandant secund e așteptat să sosească după lunga-i absență. Soția lui (remarcabil interpretată de Valeria Seciu) se extrage din zgomotoasa înghesuială de cheflii și se refugiază într-o odaie liniștită, unde copilul gazdei se uită la o revistă. Irina (soția) începe să-i spună o poveste. Ușa se deschide, un bărbat (interpret: Emil Hossu) privește și spune numai atât: „aceeași vârstă ar fi avut și copilul nostru”. Din nou bănuială, aliată cu ignoranță sigură. Nu știm (și nu vom ști niciodată) dacă, aceștia doi trăiseră împreună, sau numai se gândiseră s-o facă. Nici dacă copilul existase vreodată. Abia spre sfârșitul filmului înclinăm a crede că ipoteza cea adevărată fusese o neîncetată hotărâre de a divorța, însoțită de o tot atât de continuă răzgândire. Din puținele vorbe ale Irinei, adesea doar cuvinte rupte, cuvinte cu chip de interjecție, înțelegem că supărarea ei cea mare era de a nu fi tare, destul de tare, ca să priceapă că așa-zisul „calvar” al soției de marinar plecat departe e desigur ceva greu, dar de o greutate prețioasă, unde tristețea și dulceața vin să-i atenueze cruzimea. O vedem și în scena când ea pricepe, finalmente, asta. O pricepe citind, pe furiș, jurnalul lui de călătorie din timpul anilor de absență. Fiecare pagină vorbește de Irină. Fiecare pagină se temină cu încă un „bună seara, Irina”. Noi, spectatorii, nu ascultăm totul. Dar muzica (semnată de Florin Bogardo) ne spune. O muzică făcută din note sonore și răzlețe ca niște stropi, abia prinse în frază, care ne arată așa de bine cum lectura acelui jurnal își infiltrează fiecare silabă în mintea Irinei; o Irină care înțelege mai bine ce om este bărbatul ei...
     Dar reconcilierea soților nu e totuși, niciodată, categorică; ci tot așa, făcută aluziv din conduite indirecte de răzgândire. Una din cele mai înduioșătoare este plecarea ei cu autobuzul, apoi oprirea imediată a acestuia, coborârea ei și întoarcerea alergând. Asta dă mulțimii de marinari de pe trotuar prilejul să-i sărbătorească, acolo pe trotuar, iar pe urmă, la o petrecere acasă, unde cei doi se prefac că trăiesc într-o totală armonie. El o cuprinde tandru pe după umăr, ea lasă capul să-i odihnească pe pieptul lui, amândoi „jucând comedia” de ochii lumii, dar o comedie așa de secret și intim dorită, încât devine adevăr pur...
     Trebuie să vorbesc de cei doi protagoniști: Valeria Seciu e uimitoare. Rolul ei, așa de dificil, rol de neîncetată, sinceră, provizorie răzgândire; regret continuu, dar dorit intens a fi doar trecător. Rolui ei se potrivește cu făptura sa de fetiță gravă și perplexă. Figura ei nu se compune din trăsături impecabile de zeiță greacă, ci dintr-un surâs și o pereche de ochi imenși. Ochii se deschid ca o largă fereastră, iar buzele se închid într-un zâmbet de o duceață infinită, o dulceață, cum ar spune Eminescu, „dureros de dulce”...
     Iar Ștefan lordache, acest mare și multiplu artist, își compune personajul numai din aluzii și elocvente reticențe, cu o grațioasă și severă eleganță morală și trupească, așa cum numai marii actori știu să îmbine.
     De altfel, și ceilalți interpreți sunt „unici” în mai micile lor partituri. Ca de exemplu, Sebastian Papaiani, în rolul său de băiat-bun dar mereu indiscret și cam greoi glumeț, poate chiar nițel găgăuță îndărătul pretențiilor sale de mare șmecher al sufletului omenesc. Cum am arătat la personajul interpretat de Papaiani, tot așa sunt tratați și alți eroi, nu negativi, ci seminegativi. Total negativ nu e niciunul. Astfel, în roluri secundare dar impresionante, apar actorii Tănase Cazimir și Lucian Iancu, Brîndușa Zaița Silvestru și Radu Panamarenco, Mircea Cosma și Constantin Cojocaru.
     Dar mă opresc. Și o fac declarând că filmul a fost desfătare, unde mai ales nu trebuie uitat rolul capital al regizorului Tudor Mărăscu, care a pus în scenă, fără greș, toate nuanțele subțiri de care am vorbit. Iar frumoasele peisaje marine (imaginea: Marin Iordache și Dumitru Mihai Truică) se pot măsura cu cele hollywood-iene.
(România literară nr. 26, 26 iunie 1980)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: buna seara irina film, cronica de film, d.i. suchianu, tudor marascu

Opinii: