REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Buna, cinemaule! Ce faci? Interviu cu regizorul Alexandru Maftei


Interviu cu Alexandru Maftei, regizor de film pasionat de Forman și de Kieślowski, obsedat, „cinematografic” vorbind, de iubire și iubitor de cinema.

     Oameni si industrie
     Cu Bună! Ce faci? am mers la diverse proiectii, în diverse țări. Am fost și în Africa, și în Europa și în India. În majoritatea cazurilor, oamenilor le-a plăcut filmul și au reacționat foarte cald și deschis. Au primit-o ca pe o poveste de dragoste, spusă cu un pic de umor și pe mine m-a bucurat asta. Pe urmă, au fost colegi de generație care m-au felicitat pentru film și colegi care m-au felicitat pentru regie, desi îi atinsese mai puțin subiectul. Dar am avut și reacții pe care nu am știut cum să le cataloghez. Oameni care nu vroiau să vadă un film diferit de ce se făcuse până atunci. Au fost critici și jurnaliști care au vazut Bună! Ce faci?, ca un film care incearcă să imite cinematograful american. Nici nu am avut intenția asta și nici nu cred că e așa.
     Am încercat să fiu un pic mai atent cu felul în care povestesc întâmplările. Să nu o fac cu un dispreț față de spectator. Sau să plec de la premisa că eu sunt un artist și că publicul trebuie să faca efortul să mă înțeleagă, pe genul «cine înțelege bine, cine nu, asta este». Nu poți să faci un film fără să te gandești la faptul că niște oameni vor veni să-l vadă. E o relație cu cineva care îl privește. Și trebuie să faci în așa fel încât cuiva să i se pară interesant ce povestești tu. Asta mi se pare mie.
     Au fost o serie de oameni, cei care au inventat acest Nou Val Românesc, care au simțit nevoia să-și apere invenția «Cine e ăsta, vrea el să facă altfel!». Dar eu am încercat onest să fac un film la care să-ți placă să te uiți. Și nu cred că e un lucru rău. De aici până la filmul american care îndobitocește oamenii e o distanță foarte mare.

     Filme comerciale și filme de festival. Si altele
     Se spune, că, vezi Doamne, cinematograful se împarte în două curente: filmul de autor și filmul comercial american. Și între astea două nu există nici o nuanță. Eu nu cred asta. Cred că există mai multe feluri de filme. Pentru mine, de exemplu, un film comercial este un film pe care cineva e dispus să dea bani ca să îl vadă. Nu în sens peiorativ. Dar pentru a avea un film comercial este nevoie și de o piață. În România piața asta nu există, noi suntem cantitate neglijabilă în raport cu piețele europene, americane, indiene sau chinezești.
     La noi nu există cinematografe, nu există public suficient pentru vorbitorii de limba română. Nu mai sunt cinematografe nici în București; nu ai unde să faci o premieră. S-au inchis toate după drama din Colectiv, pentru că sunt cu bulină sau nu au certificate de funcționare. S-a inchis Studio, la fel Patria. Te mai poți duce la cinema în București la mall, la Institutul Francez sau la Cinematecă sau la Cinema Pro. Astea-s toate cinematografele capitalei românesti. În țară nu mai spun câte cinematografe erau în 90 și câte sunt acum. Erau 3500 au rămas 200, cu tot cu mall-uri.
     Exploatarea filmului pare a fi inexistentă la noi. Un film foarte promovat poate să aibă 50.000 sau 100.000 de intrări, ceea ce mi se pare o glumă. E vorba despre filme care au câștigat premii, pentru care s-a făcut tam-tam, în care s-au băgat bani. Nu vorbesc despre filme care au sute de spectatori, nici măcar mii.

     Inception
     Sigur, cine privește din afară poate să creadă că cinemaul românesc e un cinema de pionieri. Poate că a fost și încurajata imaginea asta de oameni de pe aici. Și poate că e bine.
     Dar hai să fim serioși, noi facem filme dintr-un cadru, pentru că atâta se poate. Nu ai cum să filmezi 10 cadre într-o secvență, pentru că nu ai timp. E mai puțin o chestie programatică, "da' avem totul la dispoziție și ne-am gândit noi că vrem să facem totul dintr-un cadru". Nu. Ai trei săptămâni de filmare, nu cinci. Ai 10 lei, nu 100. Și, atunci, singura soluție e să filmezi mai dintr-o bucată, ca să termini ce ai de terminat în timpul pe care îl ai. Sigur că, după aia, tu poți să spui că ai făcut dinadins. E normal, nu o să spui: „Băi asta e, am avut doar trei zile de filmare, nu am putut să fac altfel. N-am avut bani să mai schimb o lumina, să mai fac și asta și asta”.

     Cinema for the masses
     Sunt două tipuri de public. Cel pe care nu il interesează dacă filmul e românesc sau chinez. Sunt oameni care vor să se ducă la film ca să uite o ora jumate cine sunt. Sunt alții care se duc la film și după aia se întreabă ce au vazut. Îi interesează să își pună o problemă.
     Dar, oricum, catalogarea cinemaului de necomercial mi se pare un pic aberantă. Cinemaul e o industrie. Îți trebuie foarte mulți bani ca să finanțezi un film și mulți oameni care să vină să îl vadă, ca să fie posibil comerțul ăsta. A, că eu fac un film la mine în baie și mă uit eu la el cu niște prieteni, asta nu mai e cinema. E un hobby. Dar cinemaul, de cand s-a inventat, e mai ales o industrie. În România filmele se fac, dar pe nimeni nu interesează ce se întâmplă dupa aia cu ele. Se duc pe la festivaluri și cam asta e.
     De asta face un regizor filme. Să meargă pe la festivaluri. Nu e un proces în care niște oameni transmit ceva altor oameni. La noi filmele nu au finalitate. După mine, în fiecare oras de peste 10.000 de oameni, ar trebui să existe un cinematograf. Unde să se dea și filme românești. Nu de dimineață, sau de la ora 4, lunea.
     Când a fost nevoie de propagandă, erau la cinematografe în România, de-ți cădea părul din cap. Acum nu mai e nevoie de propagandă, pentru că s-a inventat Facebook, internetul și televiziunea. Cinemaul a devenit o a cincea a roata la căruță. Hai să facem o discotecă, e mai funny. Hai să facem un mall, să îmbinăm comertul cu plăcutul.

     O oră, o țigară
     Mai e o problemă: filmele pentru festivaluri nu sunt neapărat și cele pentru public. Cateodată lucrurile sunt exagerate în spre zona asta de festival. Și atunci publicul spune: „Mă, stii ce ? Nu vreau să văd cum fumează ăla o tigară o jumătate de oră. Nu mi se pare interesant”. Mai ales că în jurul nostru sunt atâtea ecrane cu atâtea imagini și cu o viață vizuală care clocotește.
     Eu știu regizori care fac filme care vor cumpăra festivalurile, pentru ca publicul nu are unde sa se duca sa le vada in Romania. Deci e vorba de o alegere. Tu, ca regizor, faci o alegere. Pai ce fac ? Muncesc câțiva ani și filmul meu n-a fost văzut decât de 1. 000 de oameni, din toată România. Pe lângă faptul că, din punct de vedere comercial, e aberant să faci un film care a costat 1 million de euro și care scoate după aia 50.000.
     A doua motivație când faci un film e că mă plimb pe la festivaluri, unde e frumos, unde oamenii il văd. Pentru că oricum, la mine în țară o să îl vadă doar 10.000 de oameni, pentru că oricum la mine în țară nu sunt cinematografe, nu se renovează sălile.
     Eu muncesc la coloana sonoră și nu se aud vorbele. Mi se spune că actorii nu au dicție. Nu, scuzati-mă. Sunt niste alegeri pe care nu stiu dacă le face cineva rece si matematic, cum spun eu. Dar sunt niște alegeri.
     Uite, de exemplu, te poți intreba: da' de ce să mai fac eu comedii? Nu există comedie premiată la Cannes. Eu vreau să fac o comedie. Dar sunt într-o dilemă. Să fac o comedie sau să nu fac?

     Dragă CNC-ule
     Când vrei să faci un film, cea mai grea chestie e să găsești bani. Și asta nu e ceva ce ține de tine. Dacă vrei să devii atlet, te scoli de dimineața, alergi și îți spui că peste o lună o să alergi mai repede. La filme nu e așa. Te scoli de dimineață și trebuie să faci rost de niște bani ca să faci un film. Și, până la urmă, lăsând la o parte artisticăria, ce faci? Nu-ți mai vine să alergi trei ani să strângi bani să faci un film, care să moară după o lună. Nu mai ai chef. Nu-ți mai vine să te scoli și să te duci să pui dosarul la CNC și după aia să umbli după alți bani și după alți bani.
     Dar acum nu mai sunt nici concursuri la CNC. Iti vine să zici: „Băi, se pare că e o meserie pe cale de disparitie, trebuie să mă orientez spre altceva”. Dar poate sunt oameni mai tenace ca mine.      Deși îmi place să mă gândesc la filme, îmi place să mă gandesc cum aș putea să le fac... M-am saturat să umblu după bani.
     Prefer să iau 2 actori și să fac o piesă de teatru. Azi găsesc piesa, mâine găsesc actorii și, peste o lună, e gata. Peste o lună e la teatru. Și teatrele sunt pline, nu știu de ce cinematografele nu sunt.
     A fost un proces lung în care spectatorul de film românesc s-a pierdut în ceață. Întâi au fost crocodilii care nu voiau să dea bani filmului. Pe urmă s-a creat un concurs. A fost vremea lui Nicolaescu și a lui Pița. Ei erau în comisii, ei își dădeau bani între ei, ei făceau filme. Nu puteai să debutezi. Pe urmă s-a făcut o lege, s-a făcut un CNC, tot așa cu pile și cu relații, dar tot s-au mai întâmplat niște lucruri. Apoi s-a schimbat legea cu finanțarea. S-au desființat toate agențiile de media. Nu mai sunt bani la agenții de media. Trebuie să alergi la fiecare client, să iei o mie de colo, o mie de colo. În România sunt acum niște regizori care au luat premii la festivaluri și care câstigă bani la fiecare concurs CNC. O parte din ei. După aia trebuie să faca rost de alții.

     La început a fost sfârșitul
     Poate ca o să-mi treacă tristesțea și oboseala asta. Mi-ar plăcea să existe săli de cinema în România și, eventual, să fie dotate cu aparate de proiecție, cu sistem de sonorizare din zilele noastre, să fie și scaune curate. Mi-aș dori să simt că filmul pe care îl fac ajunge undeva. Nu să simt că nu ajunge niciodată nicăieri.
     Îmi dau seama că sunt oameni care s-au bucurat de el, OK, dar parcă nu are un scop, dacă nu e văzut de mai mulți oameni. Nu spun să fie comercial, că asta nu se poate în România, e clar.
Deși sunt și țări în jurul nostru în care oamenii se duc la filme. În Polonia, în Cehia, în Bulgaria, dacă te uiți în topurile de bilete de cinema vândute vezi că se poate. La noi nu se poate.
     Bine, la noi nu se poate nici să ai autostradă, nici să ai un parlamentar cinstit, nici să îți recuperezi casele naționalizate, nici să aflăm cine a omorât pe cine în '89. România e o țară mai specială, nu e o țară normală.
(oberblog, 11.04.2016)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alexandru maftei, interviu

Opinii: