REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Berlinala nu va fi un vârtej pentru mine”


     Berlinala începe în această săptămâna, iar scurtmetrajul O zi bună de plajă, de Bogdan Mustaţă, concurează la două categorii de premii. Cineastul explică pentru „Cotidianul” cum a bătut orfelinatele în căutare de actori, cât de importante sunt ţigările în închisoare şi ce aşteptări are de la Festival.
     Filmul O zi bună de plajă, de Bogdan Mustaţă pe un scenariul de Cătălin Mitulescu, ar putea obţine două tipuri de premii la Festivalul de Film de la Berlin, care începe joi. Nu e prima participare a regizorului în circuitul festivalurilor, el fiind prezent la München şi Karlovy Vary. În plus, Bogdan Mustaţă, care are la activ studii de cinema şi de economie, a regizat documentare şi reclame în Vietnam, la care se adaugă serialul 39 Degrees of Love, din ale cărui 16 episoade a scris şi a regizat o duzină. Regizorul s-a ocupat şi de scenarii, dintre care cel pentru lungmetrajul Un balon în formă de inimă a fost selectat în l'Atelier – Cannes 2007, CineLink – Sarajevo 2006 (Premiul pentru cel mai bun proiect), Balkan Fund – Thessaloniki 2006 (Premiul pentru cel mai bun proiect) şi la Mannheim, în 2004.
— De ce ai ales o tehnică eliptică de montaj la O zi bună de plajă?
— Aşa a fost gândită de la început. Elipsele se manifestă mai ales în ce îi priveşte pe copii. Când am dat concepţia la CNC, unul dintre elementele ei era o legătură între film şi „Visul unei nopţi de vară”, îi vedeam pe puşti ca pe un soi de Puck, de spiriduşi, care pot să cupleze oameni sau să îi despartă, să facă ce vor cu ei. Am vrut să ai uneori senzaţia că aceşti copii sunt atotputernici, de exemplu ca în secvenţa cu şoferul dubei care încearcă să fugă în timp ce ei sunt în apă şi într-un moment sunt lângă el. Voiam să dau senzaţia că n-au nicio şansă de a scăpa de acolo, că oricum te prind.
— Cum a mers castingul?
— S-a desfăşurat în mai multe faze. Prima dată am plecat în documentare, prin închisori, căutând copii delincvenţi. Era şi o oportunitate de a găsi feţe, eventual actori, aşa că am început să fac poze. Aşa am avut norocul să îl găsim pe Florin Sinescu, actorul principal, comunicasem cu el într-un fel special. Faza a doua a fost să mă duc în centrele de plasament şi în orfelinate. Asta din trei motive: în primul rând, organizatoric, ca şi producţie, era mult mai simplu. Să facem ca la Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, adică să mergem prin toate şcolile din Bucureşti, era o muncă imensă. În al doilea rând, cei din centrele de plasament erau mai apropiaţi emoţional de personajele noastre, şi în al treilea rând mai lucrasem cu astfel de copii înainte, încă din facultate, aveau o anume maturitate în ceea ce priveşte comunicarea între regizor şi actor. Modul în care colaborezi cu ei e diferit de cum ai face-o cu cei din şcoli. Mai mult, erau apropiaţi şi fizic de ceea ce îmi doream. Cu doi dintre cei trei copii mai lucrasem şi înainte, pe când eram director de producţie la un mediumetraj al Ruxandrei Zenide, Stejarii verzi, în 2002: George Hoffman interpreta rolul principal, iar Okan Kaya avea unul mai mic. Mi-au rămas în minte şi, mergând prin orfelinate, am ajuns la cel din sectorul 3 şi am întrebat de ei. Mai era un copil de 14 ani din sectorul 1, care îmi plăcea foarte mult, dar a fost dificil cu aprobările, eram aproape de filrnare şi el era în grija unei comisii a primăriei, care trebuia să se întrunească pentru a-şi da acordul, dar e o comisie destul de mare şi nu ajunge prea uşor la o decizie pentru că nimeni nu vrea să-şi asume responsabilitatea. Aşa că a trebuit să renunţăm la el.
— Şi la Florin ai avut necazuri cu aprobările?
— Cu el am avut noroc, la un moment dat. Adică totul părea bine: cei de la Direcţia Penitenciarelor, cu care am lucrat, au fost foarte mişto. Am colaborat cu doamna Cenuşă, am înţeles că şi Cristi Puiu face acum nişte documentări cu ea, iar Anca Damian lucrase înainte cu ea. Ne-a susţinut, a mers peste tot cu noi, am fost mult mai bine primiţi. Din punctul de vedere al închisorii, lucrurile stăteau aşa: ziceau „noi vi-l dăm”, dar nu era aşa simplu. Florin era la Craiova atunci, în arest preventiv, pentru că nu i se dăduse încă sentinţa finală.
— De ce ajunsese acolo?
— Tâlhărie. Ei bine, acum există un sistem nou prin care li se acordă diferite grade de libertate în închisoare. Unii stau numai după gratii, alţii mai au voie să se plimbe ziua de la o celulă la alta. Dacă eşti în centru de reeducare, oricum e un sistem deschis sau semi-deschis, deci cu o libertate mai mare, se mai plimbă prin curte, pe-acolo. Cum el nu primise sentinţa finală, era în sistem închis. Asta însemna, pe lângă faptul că era închis, când ieşea, era mereu un gardian care trebuia să-l vadă. Aşa că noi trebuia să-l luăm pe Florin, să-l ducem la Poarta Albă, care era cea mai apropiată închisoare, iar acolo să avem un gardian care să vină tot timpul cu noi la filmări, în fiecare dimineaţă. Şi filmările durau 14-16 ore, iar gardienii sunt gardieni, nu vor să stea acolo după tine... În plus, Poarta albă era la o oarecare distanţă. Prima locaţie pe care o aleseserăm noi la nord de Costineşti, dar după trei zile de filmări, a trebuit să o schimbăm şi să ne mutăm lângă Vamă. Pe deasupra, cu câteva zile înainte de filmare aflăm că a fost eliberat pentru judecată, deci avea voie să vină la filmări. După toată nebunia cu aprobările şi aşa mai departe...
— Cât aţi filmat?
— Cinci zile, cu toate problemele de locaţii, ba am avut probleme chiar şi cu copiii. Okan a plecat la un moment dat, altul a sărit din maşină şi apoi s-a întors. Ştiu că, la un moment dat, asistentul mi-a spus: „Ştii, cred că Okan a fugit...”. L-am găsit pe urmă, stătea pe pod şi se uita la noi. Poveşti de filmare: se certau între ei, care mai de care mai vedetă... Pe Florin, de exemplu, îl vedeai într-o mulţime de stări. Era cu fete în echipă, se lua absolut de toate: era superşmecher, până se certa cu Okan, se băteau şi plângea, stătea într-un colţ şi plângea, era un copil mic, mic, mic.
— După filmări ai mai ţinut legătura cu ei?
— Am mai avut un postsincron scurt, după filmări. De Okan nu am dat. George ne-a mai povestit despre el. E mult mai uşor să dai de George, pentru că are telefon. Eu cam ştiu pe unde ar putea să fie Okan, sunt nişte blocuri pe unde are ceva prieteni, stă cu ăia. Iarnă fiind, s-o mai fi întors la cămin, dar dacă are unde să doarmă... Şi pe la mine a mai venit, suna la uşă, îi dădeam de mâncare, dar şi asta s-a întâmplat la puţin timp după filmare. Florin a venit după aceea la postsincron, a urmat o perioadă în care n-am mai vorbit. El câteodată are telefon, alteori — când se ceartă cu maică-sa — nu mai are, e o nebunie. Noi mai avem un lungmetraj care o să se facă în curând, al lui Florin Şerban, care, din întâmplare, are legătură cu copii delincvenţi şi a vrut să meargă prin închisori cu Corina (Burlacu, producătoarea executivă la O zi bună de plajă n.r.). Mi-a povestit ea că era la Craiova, pe un culoar, iar la un moment dat un gardian a deschis o uşiţă din alea pe care te uiţi şi a apărut Florin: „Aici sunt, doamnă, ce faceţi?”. Florin avea procesul şi nu s-a prezentat, că era în Italia. I-au dat patru ani şi jumătate. N-o să stea atât, că a mai stat şi înainte, o să i se reducă pedeapsa, dar doi ani şi jumătate-trei tot o să stea. El tot timpul zice: „Ah, acuma ce rău îmi pare, s-a supărat şi mama...”. Când am lucrat eu cu el, era foarte apropiat de maică-sa, de soră-sa. Părinţii lui erau despărţiţi. Acuma zicea că nici maică-sa nu-l mai vizitează, ceea ce s-ar putea să fie nasol şi pentru închisoare, fiindcă la orice vizită ţi se aduc ţigări, iar ţigările înseamnă bani în închisoare: se plăteşte orice cu ţigări. Ai un tricou, dai cinci ţigări pe el. Trebuie să ai vizite, că altfel n-ai ţigări. Chiar dacă nu fumezi, iar el fuma... puţin, să zicem.
— Mai spune-mi o dată, ce vârste au?
— 14-15 ani, George e mai mare, are 16 ani, Florin are 15, Okan avea 14 şi ceva când l-am filmat. Eu am vrut să reduc vârsta, că iniţial scenariul prevedea 17-18 ani. Însă din motive... regizorale, să zicem, am vrut să duc pragul cât mai jos, cât mai spre 14 ani. De-aia nici nu-i vezi la început, că am mizat pe surpriza asta că-s nişte copii. Voiam să fie îndeajuns de dur începutul, să aştepţi să-i vezi. E un cadru în film când, după ce-l omoară pe şofer, se dezbracă pe plajă. Am preferat să fie copilul ăla, cum e Florin, foarte slab şi alb, i se văd coloana şi chiloţii ăia lăsaţi aşa. Dacă l-ai vedea de la început, nu l-ai crede în stare să facă lucrurile astea, că nici n-are puterea s-o facă.
— Şi sfârşitul spune foarte multe, cu chipurile lor care-ţi trec prin faţă într-un mod idilic ca şi cum nu s-ar fi întâmplat absolut nimic.
— La sfârşitul ăsta m-am gândit destul de mult în preproducţie, înainte de filmare. Pentru că e foarte uşor, filmul ar fi putut să se termine atunci când s-a spus: „Vă declar soţ şi soţie”, dar nu era vorba despre cei doi, cu voiam să vorbesc despre copiii ăia, să se termine cu ei, să fie foarte clar că mă interesează ca privitorul să se întrebe ce-i cu ei şi de ce fac chestiile astea, nu voiam un mesaj despre adulţi. De-asta am ţinut să am o secvenţă în final cu ei, numai cu copiii.
— Ceea ce e absolut rezonabil, pentru că dă un grad de deschidere finalului.
— Înainte de filmare mizam pe interesul din timpul vizionării şi pe întrebările pe care le pui după film: băi, dar de ce-au făcut ăştia aşa ceva? Să te gândeşti un pic la ei.
— Şi cât ţi-a luat montajul?
— Montajul propriu-zis n-a fost aşa de lung, vreo două săptămâni dar post-producţia a fost superlungă. Mai întâi a fost gata montajul, după aceea sunetul — unde nu era luată iniţial ambianţa stereo apoi a durat până s-au făcut genericele... Pe urmă ne-am mai trezit cu câteva mici probleme tehnice: la unul dintre cadre, filmat într-o singură dublă, în ultima zi, în mare grabă, e o problemă, dar a trebuit să-l prelucrăm şi să-l folosim. Copia tradusă am avut-o gata de-abia lunea trecută, iar marţi a luat-o CNC-ul s-o trimită.
— Şi tu ai mai fost la Berlin, eşti pregătit pentru vârtejul Festivalului?
— Nu, e prima dată, o să vedem la Berlinală. Am nişte puncte de sprijin: în primul rând, am contacte din alte festivaluri, câţiva amici şi o să ne întâlnim acolo. Ei o să-mi prezinte alţi oameni, care sunt importanţi. Daniel Mitulescu o să vină cu noi; deşi, propriu-zis, el nu a lucrat la film, cunoaşte oameni, are contacte, coproducători etc. Plus că e un festival atât de mare încât accentul o să fie pus pe lungmetraje, n-o să fie un interes atât de amplu pe scurtmetraje din partea celor de acolo, aşa că nu cred în vârtejul Festivalului, în ce mă priveşte.
— E în continuare important ce vrei să spui, în ceea ce priveşte un film, e vreun mesaj?
— Cum să nu? Chiar dacă nu-l ai conştient, tot îl faci într-un anumit fel. Depinde cum defineşti mesajul, pentru că poate avea nenumărate niveluri mesajul ăsta, poţi ajunge la un supernivel, la o supratemă, dar nişte mesaje intermediare oricum există.
 
(Cotidianul, 5 februarie 2008)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alexandra olivotto, bogdan mustata, interviu, o zi buna de plaja

Opinii: