REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

Baza e în libido, şi e derizorie


     Prezentat în premieră internaţională la Festivalul de la Locarno 2013, noul film al lui Porumboiu, Cînd se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism, e o hipersubtilă anti-romance. Invocând o imaginară gastrită, un regizor de film la vreo 35 de ani, Paul (Bogdan Dumitrache), se învoieşte de la producătoarea sa pentru o întreagă zi de filmare, zi pe care şi-o petrece în compania unei actriţe debutante, Alina (Diana Avrămuţ) - interpretă a unui rol secundar în filmul său -, cu care se află în toiul unei aventuri. Paul e nezâmbitor şi parcă ros în permanenţă de ceva, iar Alinei îi vorbeşte oarecum de sus - face pe profesorul cu ea. Alina e la rândul ei nezâmbitoare, cu spatele drept şi dicţia precisă; e oarecum "sfinxiană", dar vigilentă, deci un pic încordată - o tânără persoană autoconstruită în vederea succesului, autodresată să fie atentă la ocazii, să extragă toată învăţătura posibilă din experienţele care i se oferă. Compus din numai 17 cadre (majoritatea perfect fixe), filmul e rarefiat (în majoritatea timpului nu sunt decât ei doi pe ecran) şi foarte "structural" - ziua celor doi (adică story-ul) cuprinde două conversaţii în maşină, două restaurante, două acte sexuale (off-screen amândouă) şi două repetiţii (în stil pantomimic) pentru scena care ar urma să fie filmată în ziua următoare. E vorba despre o scenă proaspăt venită în mintea lui Paul şi construită în jurul nudităţii Alinei.
     Conştient de narcisismul de care sunt pândiţi regizorii atunci cînd îşi transformă propria activitate profesională în subiect de film, Porumboiu îi opune un scepticism riguros, care-i refuză activităţii respective orice mistică, orice excepţionalism. În La nuit américaine a lui Truffaut, filmul-din-film o fi el lipsit de valoare, după cum şi amorurile de pe platou sunt simple ships that pass in the night, dar întreaga viermuială efemeră tot e postulată ca fiind magică; iar regizorul de-acolo (jucat chiar de Truffaut) n-o fi el adoratul maestro din Otto e mezzo al lui Fellini, dar ascetismul lui (după cum sublinia Godard într-o scrisoare ostilă către Truffaut, el este singurul personaj din film care nu face sex) are propriul său glamour monastic. Aflat pe-atunci în faza lui de reeducator maoist, Godard îl acuza pe Truffaut că mistifică realitatea propriilor tranzacţii cu vedetele feminine din filmele sale (inclusiv cu Jacqueline Bisset, vedeta din La nuit américaine).
     Metabolism... este despre unele dintre realităţile mistificate de Truffaut. Idila Alina-Paul este una în care Paul - ca regizor - are pâinea şi cuţitul; ce are Alina - ca baricadă împotriva propensiunilor lui controlatoare - e un foarte cultivat autocontrol, care, coroborat cu tinereţea ei, sugerează secrete inviolabile, feţe la care Paul n-are acces (abia după o oră iese la iveală că ea mai are un prieten), un trecut şi (cel mai probabil) un viitor care nu-l includ. Toate manevrele lor de dominare, respectiv de afirmare a independenţei (eventual şi de pedepsire, până la urmă), sunt atît de subterane, încât abia versurile cântecului de pe genericul de final pecetluiesc caracterul de anti-romance al filmului ("Când ne-am despărţit, Cristina, / Aveai părul frumos rău;/ Doar floarea de măr / Ţi-a căzut din păr."), dar ce se întâmplă în el e foarte simplu: în timpul unei filmări, atenţia masculului regizor e distrasă (posibil semn al incipientei crize de la 40 de ani) de o tânără actriţă.
     Restul sunt (auto)mistificările lui Paul, care, de-a lungul zilei, teoretizează compulsiv (nu întotdeauna şi consistent) pe o serie de subiecte, ca şi când lucrurile acelea importante l-ar măcina pe el cel mai intens. Printre subiectele respective se numără: valoarea memento-documentară a filmului (îl păstrează veşnic tânăr pe cel filmat); funcţia lui socio-politico-justiţiară (pe care Paul o redescoperă exact în momentul în care ameţeala erotică începe să-i treacă); rolul jucat de lungimea finită a rolei de peliculă (300 de metri, corespunzînd unei durate de 11 minute) în evoluţia cinema-ului narativ al secolului XX şi consecinţele dispariţiei peliculei pentru evoluţia lui viitoare: sau (mai puţin direct legată de cinema) relaţia dintre gradul de rafinament al diferitor bucătării naţionale şi gradul de rafinament al ustensilelor folosite în culturile respective (tacâmuri, beţişoare etc.) pentru a media între om şi hrană. Acestor plonjoane ale protagonistului într-o mistică a cinema-ului (şi a artei în general), Porumboiu le răspunde lăsând endoscopia lui Paul (trucată pentru a-i confirma gastrita) să umple ecranul pentru câteva minute: e tot o formă de cinema documentar, dacă nu chiar forma supremă de spovedanie prin cinema - spoveditul chiar ne lasă să privim în măruntaiele lui -, şi iată cât e de uşor falsificabilă. Gândurile protagonistului s-or avânta ele spre tot felul de idei înalte, despre menirea şi evoluţia artei, dar la bază stă un singur adevăr: libidoul - şi derizoriul acestuia. Complacerea într-o conştiinţă a derizoriului îşi are riscurile ei - riscuri de care Porumboiu ar trebui să ţină cont pe viitor -, dar, până una-alta, Metabolism... e o bucată de cinema evoluat până la un nivel la care nu are concurenţă în producţia românească din 2013.
 
 
(Dilema Veche, septembrie 2013)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: andrei gorzo, cand se lasa seara peste bucuresti sau metabolism, corneliu porumboiu, cronica de film

Opinii: