Terente, regele bălților ediție dunăreană, revăzută și adăugită, a
Crucii de piatră. …Să ne amintim „Ieșirea din istorie” a lui Pantelimon, protagonistul filmului lui
Dan Pița Dreptate în lanțuri: un prieten alegea trădarea, altul sinuciderea, iar răzvrătitul intra în legendă. De puține ori ne-a fost dat să vedem, pe ecran, cum prinde contur chiar ea, legenda. În naivitatea noastră - mă rog, a unora dintre noi - pe care, constat cu necaz, multele rușini ale cinematografului național postrevoluționar nu au lecuit-o, am crezut că Dan Pița, directorul Casei Solaris, producătoarea lui
Terente, regele bălților, are ceea ce se cheamă continuitate în idei: dacă a ținut atât de mult să-și lege numele de facerea lui, trebuia să fie la mijloc vreun temei al unei secrete atracții pentru poezia sumbră a marginalilor de altădată. Altfel, de ce să investească într-un proiect ce fusese aruncat de la o poartă la alta ca încă o dovadă a dezordinii ce trece drept libertate? De la
Ioan Cărmăzan,
Terente... a trecut pe la
Șerban Marinescu, iar de aici a ajuns la
Andrei Blaier. Un producător care nu are, în egală măsură, flerul succesului și teama eșecului, contrazice condiția de a fi a profesiei. Pentru că de profesie este vorba. Mi-e teamă însă că, în momentul de față, în ceea ce ne privește, nici cuvântul eșec nu mai spune nimic. O peliculă precum
Terente, regele bălților este altceva: unul dintre multele simptome ale unui organism bolnav. Dacă „Solaris” s-a bizuit pe cine știe ce descântec ce urma să țâșnească din învolburarea poetică a literaturii lui
Fănuș Neagu - autorul scenariului alături de Lucian Chișu atunci s-a comportat ca un cititor nostalgic nu ca un profesionist care, vede, cumpăneşte, calculează. Scriitorul este de negăsit. Trei imagini de baltă în aburi şi un stol de păsări Iuându-și zborul nu ne duc pe urmele lui. Mierea limbajului nu mai există nici ea, căci ce ne este dat să auzim? Un personaj vorbeşte precum un manager proaspăt reciclat, traduce din engleză: „ştiu pozitiv”. I se răspunde la fel: „şi eu ştiu pozitiv”, căci nimeni nu se lasă mai prejos. Nu este nevoie să fi făcut cercetări „terentologice” pentru a avea dreptul la o imagine a hoţului de fete şi de bani intrat în folclor, stropită cu puţin farmec întunecat de tâlhar înghiţit de propria, sa legendă. Din cântecul ce deschide filmul plonjăm însă în plin bordel, celebra instituţie brăileană a epocii, „La tanti Elvira”, pentru a asista la o scârbavnică demonstrație de virilitate a eroului: partenerele se schimbă la vedere, sunt aduse ca la un fel de montă însoţită de chiote pe care nu exagerata noastră pudoare le respinge, ci urâțenia cadrelor. Există, și în această privință, unghiuri și unghiuri. Credința că trebuie să recuperăm grabnic anii de reprezentări schimnice, că filmul trebuie să participe la marea defulare națională a binecuvântat cinematograful nostru din ultimii ani cu o vulgaritate făloasă care nici măcar nu a îmbogățit box-office-ul, casetele porno și mizerabilele foi ce-și zic „sexy” fiind mult mai întreprinzătoare. Credeam că Andrei Blaier a părăsit
Crucea de piatră, dar iată că o regăsim în variantă dunăreană! Tot ceea ce vedem pe ecran sunt scene de copulație, o răzbunare a cărei victimă este un homosexual pofticios ce sfârșește cu o țeapă în fund (pică bine, a se urmări discuțiile de azi din parlament), o hălăduială în compania unui tandru rus localnic (pentru care banditul este „un pescăruș”!) și, deopotrivă, a unui terorist sovietic trimis până la urmă pe lumea cealaltă cu sânge rece, partidă de ruletă, desigur, rusească. Mai avem parte de un omor-două, de câteva destrăbălări ce nu au anvergură pentru a fi și savuroase, de un tablou cu umilirea altor doi bieți pederaști (iar?). Astfel este închipuit, din ograda noastră, filmul comercial, filmul programat să cheme spectatorii imaginați ca o masă hămesită după scene bune să le zgâlțâie simțurile. Ceea ce se petrece în cinematografia noastră beneficiatoare a subvențiilor din partea statului dislocă orice discuție din zona talentului în cea a moralității. Îmbrâncirile, destituirile, agitaţia, zgomotele, compromisurile fac parte dintr-un peisaj devenit de acum monoton prin caracterul aproape ciclic al furtunilor sale lipsite de urmări, altele decât cele birocratice. Când se nimereşte să se mai ivească şi câte un film demn de luat în seamă se cade la împăcare şi pădurea este din nou uitată, de dragul câte unui copac.