Mărturisesc că pe mine, serialul
Brigada Diverse nu m-a convins de la început.
Brigada diverse intra în acţiune cu câteva capete de afiş în ale comediei, cu un
Toma Caragiu, cu un
Dem Rădulescu, cu un
Jean Constantin. Aceşti actori cunoscuţi au făcut totul pentru ca primul episod al serialului să rneargă la public. Şi serialul, mai şchiopătând pe ici, pe colo, mergea.
La al doilea episod,
Brigada diverse în alertă, efortul dramaturgic pe linia comediei a fost minim, iar intriga poliţistă destul de firavă. De aceea şi episodul nu a depăşit graniţele unui film poliţist de serie.
B.D. la munte şi la mare este, cred eu, calitativ superior celor două serii. Prin ce? În primul rând prin scenariul mai interesant şi mai bogat în fapte decât până acum, în al doilea rând prin profesionalitatea prin care rezolvă regizorul
Mircea Drăgan problemele artistice ale filmului, în al treilea rând prin imaginea lui
Nicolae Mărgineanu al cărui aparat iscodeşte tot timpul intriga poliţistă, în fine, în ultimul dar nu în cel mai puţin important rând, prin buchetul de actori de comedie cărora li se adaugă în această serie maestrul
lon Finteşteanu.
Şi astfel, cheia succesului la public, la un public foarte larg şi foarte divers, este asigurată.
Primul din cele două scheciuri ale seriei
B.D. la munte şi la mare se intitulează „Prafuri pentru mama-mare”. În dramaturgia acestui episod, Nicolae Ţic şi Mircea Drăgan au fost destul de inspiraţi. Miza dramatică a episodului este gravă, poate prea gravă pentru o comedie. Povestea traficanţilor de stupefiante care încearcă să treacă prin ţara noastră sinistra lor marfă, în mod clandestin, rămâne totuşi veridic construită. Partitura comică a acestui episod oarecum dramatic o susţine deopotrivă căpitanul Panait (alias Toma Caragiu), cât şi cei trei borfaşi de mahala (Dem Rădulescu,
Puiu Călinescu şi Jean Constantin). Foarte bune sunt, de pildă, secvenţele în care borfaşii încearcă să încropească o „şuşanea de estradă” pe litoral, şi mai ales scena în care Puiu Călinescu după ce înghite o cantitate bună din „prafurile pentru mama-mare” începe să-şi dea ochii peste cap, să alerge pe acoperişuri şi să vadă lumea în violet. Prea melodramatic şi nefăcând parte din tonul general al serialului este episodul plânsului fetei arestate pentru că a contribuit la traficul de opium.
În cel de al doilea scheci, „Icoana făcătoare de minuni”, accentul dramatic cade din plin pe cei trei borfaşi şi pe ciceronele lor, „Domnu' Vasilesco”. Furtul icoanei făcătoare de minuni de la mânăstirea Agapia aduce imediat în alertă brigada „Diverse”. Toma Caragiu,
Dumitru Furdui,
Sebastian Papaiani şi nelipsitul său câine Costel intră în acţiune. Episodul acesta este condensat din punct de vedere comic (vezi călătoria cu avionul de la Bucureşti la Suceava a celor trei borfaşi, vezi goana cu planşeta care ascundea icoana, goană desfăşurată pe scurtăturile de munte). O scenă foarte bine realizată din punct de vedere regizoral şi actoricesc este recepţia pe care „Domnu' Vasilesco” (lon Finteşteanu) o oferă foştilor săi colaboratori în ale furtului şi înşelăciunii.
Bine realizat cinematografic este şi finalul scheciului al doilea: la aeroport, cei trei borfaşi simpatici se roagă icoanei făcătoare de minuni să-i scape de puşcărie, dar icoana rămâne enigmatică şi refuză să-i salveze de arest.
Şi publicul larg vine la filmul
B.D. la munte şi la mare fără intenţia de a vedea o comedie sofisticată. Ăsta e filmul, asta doresc spectatorii să vadă. Să nu cerem deci nici noi unei comedii poliţiste altceva decât şi-a propus să fie. S-o privim, deci, fără o inutilă răceală.
