Picasso şi desenul
Eu n-am să cred, ca
Val. S. Deleanu, că parodia ar fi putut salva un prea modest scenariu poliţist. Îmi aduc aminte că şi
Joe limonadă şi
Freddy cow-boy erau strălucite — şi ca intrigă, şi ca suspens, ca încăierări în baruri, dar şi cu umor de situaţii, gag-uri vizuale, şarje tipologice. Abia îţi trebuie aplicaţie cu carul în ambele domenii, abia aici se vede cât îţi place, cât ştii, cât inventezi în genuri ce-ţi sunt deopotrivă familiare. Ca să le distrugi parodiindu-le, trebuie să Ie stăpâneşti, jucându-te. Ca Picasso şi desenul. Ca Iegile armoniei şi muzica dodecafonică. (Să mă ierte apreciatul compozitor
H. Maiorovici, care, în ciuda eşecului general al filmului, rămâne în continuare un virtuoz al muzicii pentru cinema).
Sunt tristă la acest sfârşit de stagiune autohtonă pentru
Savel Stiopul care a aşteptat cu atâta răbdare prilejul de a se reafirma. Şi a păşit în ultima clipă cu stângul. Poţi judeca profesionalismul unui regizor doar după o cursă automobilistică pe litaral şi după o încăpere savant întunecată ca să-ţi creeze un mister pe care două ore nu reuşesc nici măcar să ţi-l sugereze? Ştiu: policierul modern, nu mai mizează pe cine, ci pe cum. Dar cum se desfăşoară lucrurile în acest film, după ce ştim de la început cine? Aici e problema. Ne ţine ori nu ne ţine suspensul? Nimic, nicio surpriză nu ne taie respiraţia. Până şi iluzionistul străpuns pe ţărmul mării, într-o superbă noapte cu Iună, pare mai mult decor decât crimă misterioasă (pentru că aflăm limpede că el ştia prea multe şi că piratul fost însărcinat să-I lichideze din ordinele prea vulcanicei cântăreţe). Cât priveşte parodia, sperasem şi eu în primele cadre, dar după aceea... poate în mod inconştient râdem la intonaţiile à l'américaine ale lui
Florin Piersic (ce păcat că farmecul lui dezinvolt nu suplineşte inconsistenţa rolului!) sau la cele strident monocorde, ale studentei Dana Crişan.
Aş fi vrut să pot lua şi eu cu uşurinţă, uşurinţa cu care talente cinemotografice autentice ca Savel Stiopul, Florin Piersic, H. Maiorovici au intrat în jocul fără finalitate artistică. Pentru că, cine ştie, poate finalitate comercială... Dar să nu anticipam. (
Alice Mănoiu)
Categoric, nu
Cronicarul ţine să sublinieze nota de parodie poliţistă ca una din reuşitele regizorale ale filmului. După părerea noastră filmul mai mult nu e, decât e parodie. Întâmplările voit misterioase petrecute la hotel „Babylon” seamănă mai mult cu o babilonie pe care regizorul s-a străduit din răsputeri s-o ducă la liman. Încâlceala şi clişeul arhivăzut şi arhiuzitat în gen, iată principalele defecte ale scenariului filmului. Pornind de la o asemenea ingrată dramaturgie cinematografică, Savel Stiopul a făcut un film corect, profesional. Dar atât. Nici vorbă de momente de strălucire, nici vorbă de subtext. Stacheta filmului o mai ridică Florin Piersic, vivace şi atrăgător, care umple cu zâmbetul său ecranul. În schimb, Corina Chiriac e o decepţie actoricească şi în plus mai cântă şi nişte melodii fără melodie. Au găsit cineaştii noştri, cu filmul
Aventuri la Marea Neagră adevăratul drum spre genul poliţist? Categoric, nu. (
Al. Racoviceanu)
