REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​Ambiguitatea obsesiei


     Cronica muzicii de film
     Părelnice fluiere și cobze, naiuri, viori și goarne, dar mai ales tobe — tobe bătând mă­runt și amenințător, răscolitor și fascinant... Cu inspirație de rafinat orchestrator și simt dramatic de veritabil simfonist, Adrian Enescu compune pentru acest film o muzică halucinantă, o muzică de o ambiguitate obse­sivă: substanța ei trimite imediat cu gândul la rădăcinile imemoriale ale miracolului pe care — și cu șase decenii în urmă, cum glăsuiește cartea și cum arată filmul — Ciuleandra îl reprezenta, ca esență a tezaurului unde sta păstrată pentru veșnicie spiritualitatea românească; aura stranie a sunetelor sintetice scoate însă muzica aceasta dincolo de timp și spațiu, coborând-o în adâncimile nepă­trunse ale sufletului omenesc.
     Mai mult decât scenariul și regia, mai mult chiar decât jocul interpreților, muzica lui Adrian Enescu ascunde și limpezește tainele poveștii. Cochetând cu întrebările lăsate fără răspuns, scenaristul și regizorul insinuează alternativ vinovăția sau iresponsabilitatea lui Puiu Faranga; îndepărtându-se de modelul li­terar, încearcă să sugereze drept posibilă chiar și o îmbolnăvire psihică ulterioară a eroului, ca efect al „tratamentului” aplicat de către Doctor cu scop vindicativ și sub presiu­nea exercitată de Ministrul Justiției, dispus să-și sacrifice fiul pentru a-și salva poziția în societate; până și deznodământul lasă neexpli­cată sinuciderea ucigașului: este efectul întâr­ziat al recunoașterii culpabilității sau al zdruncinării nervoase produse de încercările în care a trecut după crimă? Compozitorul însă pare ca își trădează colaboratorii, divulgând spectatorului capcanele pe care aceștia i le întind, — căci muzica avertizează din prima clipă că nebunia lui Puiu Faranga e realitate în curs de precizare, iar nu un pre­text, bun să-i scape de pedeapsa cuvenita pentru vina de a-și fi omorât soția. În schimb, atunci când filmul abandonează motivația prin ereditate a nebuniei (pe care cartea o oferă) și în locul ei inventează cu har (și temei în al­tele dintre scrierile lui Rebreanu) descoperi­rea în copilăria eroului a unor traume psihice grave (cum este aceea pricinuită de represiu­nea răscoalei de la 1907 artistic legată, printr-o scenă antologica, de jocul Ciulen­drei), muzica se supune pe deplin, dăruin­du-se cu tot sufletul, imaginii cinematogra­fice.
     Ce păcat că, suprimând din final dansul nebunesc al celui ce fusese Puiu Faranga, sce­nariul nu-i dă compozitorului posibilitatea să-și încheie partitura cu obsedanta, cutre­murătoarea sa Ciuleandră ireală, obligându-I în schimb s-o sfârșească în sunetele celeilalte melodii (altminteri foarte frumoasă, cu calități certe de șlagăr tip „love story”) care se con­stituie în leitmotiv al filmului.
(Cronica nr. 5, mai 1985)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: adrian enescu, ciuleandra film, cronica muzicii de film, luminita vartolomei, sergiu nicolaescu

Opinii: