REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​Alte cupe de cristal – documentarul există, chiar dacă e ignorat


D. I. Suchianu reia, dintr-un unghi inedit, discutarea documentarelor din 1973, premiate sau (încă) nepremiate
     Pe anul 1973 recolta de filme documentare ale studioului Sahia numără vreo 160 de lucrări. 60 din ele au fost prezentate la Concursul „Cupa de cristal”. Din ele au fost premiate 20. Multe, veți zice, poate. Prea puține, aș îndrăzni să spun eu. Căci multe din cele nepremiate erau la fel de bune ca și cele premiate. Nedreptate! veți zice, poate. Da și nu. Nu, pentru că acordarea premiilor s-a făcut pe calea cea mai serios electorală. Fiecare din membrii juriului dădea o notă (de la 1 la 10). Filmele excelente și totuși ne-premiate obținuseră note drepte, care nu difereau decât cu câteva sutimi de punct de cele premiate. Așadar, hazardul acestor infime fracțiuni de punct fusese cauza eșecului și nicidecum judecata judecătorilor. Totuși, oarecare nedreptate există. Și pricina ei este mai generală. Și este remediabilă cel puțin pentru anii care vin. Căci întreagă această competiție avea un cusur. Întrecerea avea loc înlăuntrul unei anumite categorii, unei anumite rubrici, unei anumite teme generale. Au fost 21 de rubrici. Foarte bine. Dar lipsea o categorie. Poate cea mai importantă din toate și anume aceea a premiilor acordate autorilor care găsiseră cele mai bune subiecte, cele mai ingenioase, mai interesante, mai impresionante teme.
O subtilă formă de poezie
     Găsirea subiectelor este poate cea mai importantă operație în materie de filme documentare. Gen greu, gen dificil și gen primejdios. Într-adevăr, caracterul informativ al filmului documentar îl face uneori să fie indulgent față de obligația de a nu fi plicticos. Astfel, multe așa-zise „completări” sunt în realitate umpluturi de o incomensurabilă anosteală.
     Dar în multe alte cazuri facem o mare nedreptate. Căci documentarul este una din cele mai subtile forme de poezie. El realizează două soiuri de emoție: emoția știrii și emoția cuceririi. Este plăcerea de a afla o veste, ceea ce limba engleză definește așa de bine prin cuvântul „news”. Într-adevăr, noutatea, aflarea neașteptată a unei întâmplări noi, are totdeauna ceva zguduitor, ceva senzațional.
     Cealaltă emoție este aceea a cuceririi. O veste, o informație, un fapt divers, ca să aibă valoare de document omenesc, trebuie să fie o descoperire de largă sferă, o sinteză de fapte multe, concentrate strâns într-un mic fapt concret și revelator. Avem atunci sentimentul de a asista, ba chiar de a colabora la un fel de minune, la exprimarea lui „foarte mult” cu „foarte puțin”; cum s-ar zice, avem cam ceea ce ne închipuim noi c-ar fi (dac-ar fi) vrăjitoria.
     lată câteva exemple de găsire a unui subiect ingenios. Filmul are ca titlu faimoasele cuvinte ale lui Hamlet: A dormi?... A visa?... Autorii documentarului (Zoltan Terner și Claudiu Zoltescu) s-au gândit la stupefiantele descoperiri recente asupra visului. Mai întâi: că noi visăm de zece ori mai multe vise decât credeau până nu demult fiziologii și psihologii. Al doilea, că visele pot fi foarte lungi și nu numai de maximum 14 secunde, cum se credea. Se credea așa pentru că nu se cunoștea decât acel vis scurt și confuz care precede momentul deșteptării, când de-abia putem ratrapa la iuțeală ceva din ce fusese. Dar azi, aparatele electro-encefalografice permit să se știe dacă cel ce doarme visează sau nu. De asemenea, azi putem întrerupe visul, fără a întrerupe somnul adormitului. Cu această ocazie, s-au făcut două constatări uluitoare. Prima: că dacă privăm pe om de vise, omul acela moare! Al doilea, că dacă după ce am supus pe subiect la acest tratament de gâtuire a viselor sale, îl lăsăm să doarmă în voie și să viseze când îi vine — ei bine, în aceste cazuri se constată că omul visează mult, enorm de mult, mai mult decât cel ce nu fusese supus tratamentului, privativ. Este la el o categorică nevoie de a recupera visele pierdute... Toate acestea au oferit prilejul unui film documentar. Nu voi spune dacă realizarea lui a fost perfectă sau imperfectă; spun însă că ideea de a fi ales acest subiect merită un premiu la categoria eminamente creatoare a găsirii de subiecte noi, de subiecte pasionante.
Ciné-vérité cu ghicitoare
     Un alt subiect interesant a fost acela ales de Doru Segal (În fiecare luni și joi). Niște timișoreni foarte serioși ― vârsta minimă: 35 de ani, vârsta maximă: nelimitată ― se întâlnesc pe stadion și joacă fotbal. De 17 ani. De două ori pe săptămână. Spectacolul acestor „old boys” este impresionant, înduioșător și... nou.
     Despre ideea de a reface preistoria miliardară a mării noastre, a scumpului Pont Euxin (De la Ropotamo la gurile Dunării), despre povestea acestei ființe vii și uriașe, poveste povestită cu pensula luminii, mișcării și culorii, despre această simfonie compusă de Al. Gaspar, am vorbit deja într-o cronică din „România literară”. Tot acolo am semnalat curioasa, neașteptata originalitate a unui film de Titus Mesaroș: Nunta de aur. Subiect la prima vedere banal, din care însă au răsărit câteva sub-teme (sau: suprateme) de o neobișnuită savoare. Am analizat, de asemenea, frumusețea de noutate și prospețime a fanfarei liceenilor de la lași, defilând vitejește în uniformele lor de dragoni și umplând întreg orașul cu binevoitoarele lor eforturi muzicale (Porumbeii și fanfara de Jean Petrovici).
     O altă idee excelentă a fost următoarea păcăleală eminamente pedagogică. O fată a fost doar costumată și grimată în mai multe feluri. Întruchipând de fiecare dată alt personaj, ea a fost prezentată mai multor ghicitoare profesioniste ca să i se interpreteze trecutul și să i se prezică viitorul. Scene pe viu, pe nepregătite, pe neștiute. Fiecare chiromanciană inventa, bineînțeles, alte lucruri. A fost o savuroasă reușită de ciné-vérité, pe o chestiune care face ravagii în rândurile unei anumite populații de cucoane. (Filmul se numește Pasențe și a fost realizat de Eugen Popița.)
Originalitate meritorie, dar...
     Un alt subiect cu titlu profund a fost acela al filmului Indiferență (de Erich Nussbaum). E vorba de nepăsarea cu care automobiliștii (și chiar pietonii) trec pe lângă un accident, pe lângă persoane grav accidentate și nu dau niciun ajutor. Ei nici măcar nu semnalează întâmplarea, căci, dragă doamne, ei nu admit să prăpădească nicio secundă din prețiosul lor timp. Există o întreagă listă de delicte, păcate, vai, nepedepsite de coduri, pe care le-am numit „delicte de lez-civilizație”, infracțiuni față de elementarele datorii de omenie și bună purtare ale omului civilizat.
     Mai sunt și alte subiecte noi și impresionante în recolta noastră anuală de scurt-metraje. Mă mulțumesc să mai semnalez unul singur căci este un caz privilegiat când subiectul fusese de o originalitate meritorie, dar tratarea lui, execuția, lăsa de dorit: În pădurea cea stufoasă, de Titus Mesaroș. Era vorba de a prezenta mai mulți autori de „pictură naivă”, țărani, artiști autodidacți, lucrând fără nicio școală, ci doar din instinct. Au fost puși la o întrecere (de care ei nu aveau habar). Trebuiau să picteze ceva pe o temă dată, aceeași pentru toți. O temă care nu era o poveste, o „story”, ci un cântec. Tot naiv și el, tot popular. Fiecăruia din concurenți i se cânta zisul cântec. Și acum, iată cusurul. Acea melodie era executată de un tenor de gen bella voce, cu accente de Wagner la Opera din Bayreuth, în loc să fie cântată așa cum o cântă adevăratul ei cântăreț anonim, adică jovial, sfătos, hâtru. Dar iată cântecul: „În pădurea șe stufoasă,/ Șe stufoasă,/ Șe stufoasă,/ Veghe-o fată șî n-o lasă,/ Șî n-o lasă;/ Da!/ Vânătoriu veghie/ El o veghie/ Da, o veghie;/ La ie să răpăghie/ Să răpăghie cu amori;/ Da!/ Bună dzîua domnișoară,/ Domnișoară,/ Domnișoară,/ Fețișoară bălăioară,/ Bălăioară,/ Da!” — Și așa mai departe. Pe un ton mucalit, prinzător și isteț, iar nicidecum cu izbucniri de explozii vocale ca un solemn Radames în plină Aidă. Păcat. Neatenție. Căci se putea face și bine. Ca dovadă, reușita deplină a unei încercări de același gen fantezist și pictural, anume filmul care pleacă de la cuvântul autobuz și ne arată cum ar fi fost zugrăvit acest vehicul de artiștii desenelor din caverne, apoi de pictura antică, apoi de pictorii Renașterii, de impresioniști, de foviști, de expresioniști, etc. Idee nostimă și, cum am spus, deplin reușită (Pictura și... un autobuz de Alexandru Sîrbu).
     Mă opresc. Cât am spus arată ce salt calitativ, îmbucurător, a făcut Studioul Sahia în acest an de grație 1973.
(Cinema nr. 2, februarie 1974)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cupa de cristal 1973, d.i. suchianu, documentarele sahia

Opinii: