Un proiect temerar la «Sahia»: Eminescu fără Ipotești, fără crengi de tei și fără… plopi fără soț
— De ce se fac filmele, Alexandru Sîrbu?
— De obicei filmele se fac pentru ca să se descrie ceva, ca să se prezinte ceva, să se înfățișeze ceva. Și mai sunt și filme care încearcă să susțină ceva.
— De pildă?
— Depinde. Eu am fost și rămân de părerea lui Gorki — că dacă sunt și lucruri negre de spus oamenilor, poți să le spui, cu condiția să le folosească la ceva.
— Ce înseamnă «lucruri negre»?
— De pildă, ceea ce nu cunoaștem încă. Să zicem că de aceea fac filme știintifice. Pentru că filmul, prin faptul că este fotografie, se citește foarte ușor.
— Ușor?
—Trebuie să se citească foarte ușor și foarte rapid! Nu-mi place, în orice caz, amestecul de «artisticăraie», de artă simulată, când demersul poate fi simplu, publicistic. Mie mi se pare, de altfel, că cel mai aproape de artă, în filmul documentar, este tocmai ciné-vérité-ul, deși metoda pare cea mai depărtată de procedeele artistice. La fel, filmul științific poate avea un fior uman — să zicem, artistic — dacă este făcut cu mijloacele gândirii logice riguroase, și nu dacă recurge la manipulări de efecte, la subterfugii de împrumut, la mijloace lacrimogene sau poleitoare. Omul de știință este cel mai aproape de artă, nu atunci când îi imită pe artiști, ci când scrie ceva exact, de știință pură, pe înțelesul tuturor. La fel stau lucrurile și în filmul științific. În filmul meu despre semnele scrise, eu n-am pus literele să danseze sau să facă alte minunății prostești, în schimb am încercat să reconstitui drumul pe care I-a parcurs omul de la desenarea ideogramelor până la alfabet și de aici la limbajul cosmic. Însăși expunerea seacă a faptelor, acumularea lor, te înfioară, la gândul că ești om!
— Expunerea seacă? Dar subiectul din Pictura și... un autobuz este aproape extravagant! Sunteți un publicist disimulat!
— Nu, absolut deloc. Extravagant, poate, dar prin simplitate, prin brutalitate, prin caracterul direct al expunerii. Pentru că nu există nimic mai detestabil decât imensa vorbărie despre artă, prețioasă, care pretinde să circule, și circulă de altfel, dar cu efecte nule, numai între inițiați.
— Ce lucrați acum?
— Fac un film despre manuscrisele eminesciene. 15 minute numai pe manuscrise! Fără obișnuitul deal molcom de la Ipotești, fără crengile de tei deasupra noastră, fără plimbarea pe lângă plopii fără soț, fără imagini de epocă, fără bărbuța lui cutare sau bastonul altuia! Fac acest film gândindu-mă la ceea ce spunea Constantin Noica despre manuscrisele eminesciene: dacă le cercetăm și le prezentăm pe toate, așa cum sunt ele, cu toate caracteristicile lor, cu tot ceea ce trădează calitatea normală de om, de individ inconfundabil, a autorului, inclusiv toate încercările nereușite și imensa cantitate de proiecte nerealizate, de-abia în acest mod reușim să ne așezăm pe noi înșine într o poziție de responsabilitate.
