REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​Alb-negru și obsesia duratei


     Moda „retro” se face resimțită și în zona imaginii, o dată cu apariția surprinzătoare a câtorva filme alb-negru, contrastând puternic cu invazia, generalizarea culorii. Fenomenul, în sine, merită toată atenția, mai ales pentru țările ce posedă televiziune în culori, unde abaterea de la norme este de neconceput.
     Spectatorul educat, de peste trei decenii, la școala „frumosului colorat”, chiar dacă inabilitatea cineaștilor a pervertit ochiul cu o explozie cromatică stridentă, şocantă şi, deseori, de un gust discutabil, refuză cu încă­pățânare revenirea Ia paleta tonului acromat, fină, delicată, mai convențională, e adevărat în restituirea realității, dar profundă și solemnă în semnificații vizual-plastice.
     Semnalul a fost dat de un regizor noncon­formist, Martin Scorsese, angajat într-o luptă deschisă cu marele concern Eastman Ko­dak-Rochester pe care îl acuză că produce pelicule cu coloranți perisabili, ce pun în pericol conservarea și, implicit, durabilitatea creației filmice. Argumentul suprem, oferit presei de ,,cavalerul bunei intenții”, a fost acela că, dacă viața unei cărți poate fi esti­mată, în medie, la 500 de ani, longevitatea unei pelicule nu depăşește 50 de ani, după care coloranții mor, se degradează. Și, pro­testatar. Martin Scorsese ia decizia să realizeze un film alb-negru.
     Cineastul român Alexa Visarion are și el obsesia durabilității, dar spre deosebire de colegul său american nu are veleități publici­tare: face un pas înapoi spre o tehnică depășită din necesități strict artistice sau, oricum, de ieşire în afară canoanelor devenite tradi­ționale. Alegerea regizorului Alexa Visarion pentru o tratare plastică a filmului sau în cheia alb-negru, mai bogată tonal (ochiul omenesc percepe, aproximativ, 300 valorații de griuri și numai 150 nuanțe de culoare), mai conflictuală prin însăși dialectica intimă dintre lumină și întuneric, se înscrie, după părerea mea, într-o concepție globală despre viață şi moarte la liziera conștient-subconștient, totul topit sub pecetea unui precept moral, al unei justiții originare „năpastă pen­tru năpastă”. În fond, lumea dramei caragia­lene este o lume anormală, bolnavă psihic și prin aceasta „ireală” în raport cu starea naturală a individului și colectivității. Or, știut este, culoarea accentuează senzația de con­cret. O pată gri neutră nu spune nimic, în timp ce una verde poate fi, oricând, asociată grație unui automatism de memorie vizuală, noțiunii de iarbă.
     Tocmai de aceea culoarea trebuia eliminată din construcția cadrului, pentru a face loc unei imagini convenționale, subiectivă prin definiție, mai semnificativa din punctul de vedere al reacțiilor psihologice. Ideea de moarte este sugerată, fatal, de negru, marile incertitudini se consumă în infirmitatea clar-obscurului, așteptarea prelungă și răzbu­nătoare se înscrie mai organic în zona pe­numbrelor apăsătoare, iar „luciditatea” la pândă (Anca), culpabilitatea chinuitoare (Dra­gomir) și nebunia resemnată (Ion), asumată ca o fatalitate, se traduc mai funcțional pe ecran printr-o atmosfere stranie, bizară, de tonuri acromate, sfâşiată de contraste puter­nice, lupta contrariilor dintre alb și negru.
     Cu excepția secvențelor „cârciuma” și „ulița satului”, secvențe motoare care declanșează închid drama personajelor, marcate de un realism evident (decor, recuzita, muzica, ilu­minare etc.) și înscrise într-o stare de „norma­litate”, restul imaginilor şi preponderent casa Ancăi, transmit spectatorului o senzație „ha­lucinatorie”, în spiritul tezei bergsoniene re­luată de Von Bogaert și Lhermitte, „reprezen­tările îndepărtându-se de sensul realului și căpătând o stălucire anormală”. Căci, anor­mală este pauperitatea esențială a decorului și mobilierul (obiectele dau consțiința rea­lului), anormală este dirijarea luminii pe po­dea, halucinantă este apariția „fizică” a băr­batului răpus (Dumitru) la „masa tăcerii”, unde vocile amuțesc și vorbesc doar conștiințele, nefirească este pădurea învăluită în lumină plumburie de eclipsă solară, anormale sunt „reprezentările colorate” ale ocnașului stăpânit de o stare de somnolență hipnotică, singurel plăsmuiri cromatice din tot filmul, un fel de „vise colorate”, care în accepția psihologilor și neurologilor, de la Freud încoace, sunt un simptom de patologie a vieții lăuntrice.
     Flancat de doi creatori inspirați, Marcel Bogos, decanul scenografilor și Vivi Drăgan Vasile, operatorul, Alexa Visarion ne oferă, cu generozitatea marilor artiști, un film de o factură cu totul aparte. Caracterizată într-un singur cuvânt, imaginea filmului Năpasta este o imagine „mentală”, traversată de un conținut psihic, care pune ochiul într-o stare de „conștiință perceptivă”.
Poate din această cauză filmul apare, după o primă vizionare, oarecum, încifrat. Odată înțeles codul și resorturile de gândire a regizorului, nu atât în fața tragicului, cât în investigarea sufletului omenesc, filmul ni se relevă ca o operă de primă mărime, originală, deschizătoare de noi orizonturi în creația cinematografică.
(Cinema nr. 1, ianuarie 1983)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alexa visarion, constantin pivniceru, cronica de film, marcel bogos, napasta film, vivi dragan vasile

Opinii: