REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​„Acordați circumstanțe atenuante?” – cronică de film


     De la Un film cu o fată fermecătoare încoace, filmografia lui Lucian Bratu s-a clădit încet, dar sigur, pe temelia unui interes viu, pătimaș aproape, pentru temele vieții de fie­care zi. Viața oamenilor ca toți oamenii, cu destine obișnuite, banale aș spune, dacă ter­menul nu ar fi compromis, oameni bucurați sau întristați în existența lor de-adevăratelea nu ca în filme. O dragoste nemărginită față de adevărul vieții l-a împins mereu către po­veștile simple, omenești, către biografiile comune, în care el știe întotdeauna să descopere sâmburele de extraordinar, de noblețe de măreție. Înscrise în planurile tematice, fil­mele lui se află când la capitolul: tineret, când la capitolul: condiția femeii. Dincolo de orice clasificare, ele sunt, toate, filme despre condiția umană la toate vârstele. Pentru că în filmele lui Bratu oamenii nu trăiesc în ghet­to-uri, ghetto-ul tinerețe-bătrânețe, bărbați-fe­mei, în filmele lui oamenii trăiesc ca în viață, adică alături, împreună și în aceeași încer­care uneori disperată, întotdeauna neobosită, de înțelegere. Chiar și în acest Acordați circumstanțe atenuante? De ce: chiar și? Pentru că el nu este, tematic, vorbind, un film priel­nic regizorului. Scenariul — Simion Gall și Radu Gurău (scenariu din concurs, cel mai bun din moment ce a primit intrarea în pro­ducție, dar întrebarea logică ar fi: cel mai bun fața de ce?) scenariul, deci, propune așa cum scrie și în programul de sală: dezbatere etică pe o temă industriala, unde responsabilitatea față de muncă se suprapune peste sinuosul proces de conștiința al eroului principal.” Am încheiat citatul. Tema industrială nu este punctul forte al regizoru­lui, punctul lui forte este, cum ziceam, tema umană. Cât privește „responsabilitatea față de muncă, suprapusă peste sinuosul proces de conștiință” cred că nu există mulți regizori care să o reclame drept „punct forte” al crea­ției lor. Lucian Bratu cu atât mai puțin. Mai ales că acel erou principal nu este nici prea bogat în substanță umană, nici prea erou. Ca să fim sinceri, el este suficient de schematic și confuz chiar și în interiorul schemei, ceea ce, să recunoaștem, este o performanță. EI, eroul — un tânăr inginer cu viitorul în față — după lasă să moară un om, hotărând că este mort, minte instanța și nu o dată, ci de două ori. Prima dată, cât de cât argumen­tat. A doua, fără alt argument normal în afara unei grave absențe a oricărei urme de sensi­bilitate umană. Practic, ce a făcut eroul că­ruia suntem întrebați, în final, dacă îi acordăm circumstanțe atenuante? El, tânărul inginer, interpretat de Gheorghe Dănilă, într-o stare de transă zâmbitoare — și nu aduc un reproș actorului, nici nu știu cine se putea descurca mai bine cu un astfel de personaj — semnează un permis de începere a unei lucrări periculoase „pe neve”. Argument: era, în același timp, ocupat de o bucurie a lui, o inova­ție care urma să intre în practică și de încre­derea nemărginită în cel care făcea, de re­gulă, verificările. Până aici, cât de cât lucrurile sunt pe cât de logice, pe atât de omenești. Deci, de înțeles. Dar că, în fața imaginii unui om care zace lat, fără mască, în adâncul unei instalații năpădite de gaze toxice, hotărăște că omul este mort și în loc să coboare val-vârtej să vadă dacă este chiar așa, se apucă să monteze o piesă ca să salveze onoarea uzinei, iată o idee cam greu digera­bilă. Cu atât mai mult cu cât, după ce montează piesa cu pricina, eroul nostru dă alarma, și coboară totuși în instalație. Ca să ce? ca să învie mortul? Mi se poate replica oricând: cazul există. La rândul meu, pot re­plica oricând: să fie sănătos! Dacă există, este un monstru și atunci îl prezint ca atare. Sce­nariul însă nu propune un caz de monstru, ci unul de conștiință. Conștiința unui tânăr până nu demult ferice, care mustrat, mustrat pe tot timpul procesului de forul său interior, sfârșește prin a se mărturisi pentru că el, brusc, nu poate trăi în minciună. Frumos cât încape și neinteresant la fel, și totuși, Lucian Bratu s-a aplecat, cum se spune, cu interes asupra acestei povești. Și, cu seriozitatea și rigoarea bine-cunoscute, s-a apucat să foreze în adân­cul temei industriale și a „procesului sinuos de conștiință”, convins că nu se poate, tre­buie, musai să dea peste un sâmbure de ome­nesc. Pentru Lucian Bratu pariul este câștigat. El, într-adevăr, a și găsit sâmburele de ome­nesc pitulat printre blinduri, venti­luri etc. și chiar a reușit să-I facă vizibil. Întrebarea ar fi: cu ce preț? Cu unul foarte mare, după părerea mea, și cu un efort pe care nu mă sfiesc să-I numesc: supraome­nesc. Întrucât nici eroul principal, nici fru­moasa lui logodnică — Mărioara Sterian, ac­triță de mare sensibilitate, redusă la tăcere prin forța scenariului care a închipuit o schemă de viitoare ideal-de-soție care nu pune niciodată întrebări peste nivelul „ce-i cu tine?” — nu-i ofereau regizorului un punct de sprijin în univers, el, îndrăgostitul de uni­versuri normale, de fericiri și nefericiri sfâșie­toare în dimensiunile lor minuscule cu reverberații mari, și-a concentrat toată patima de adevăr pe „secundari”. Niște părinți — ai lui, ai eroului principal — minunați, plini de viață și de adevăr în interpretarea lui Constantin Gabor și a Verei Varzopov; un judecător — prieten, principial până în măduva oaselor (Cornel Revent); o fetișcană care vrea să știe de ce tatăl ei nu este interesat ce se întâmplă cu oameni dincolo de sala tribunalului (exce­lent debut prilejuit de regizor unei tinere spe­ranțe: Diana Gheorghian); un muncitor, apa­rent vinovat, din care marele har al actorului Valentin Urițescu face un personaj sfâșietor prin candoare; un alt muncitor, Dobre (Nico­lae Toma) un altul Trandafir (Rudy Rosenfeld) un al treilea, Oancea (Tudorel Filimon), un secretar de partid salvat de schematism prin talentul actorului Ion Siminte; un procu­ror-procuroare (Dorina Lazăr) întruchiparea dreptății fără drept de apel.
     Decis să facă dintr-o temă industriala o tema umană, Bratu nu se sfiește să-și de­clare, din primele imagini, decizia: filmul în­cepe într-un șuvoi de oameni care ies pe poarta uzinei. Odată semnătura pusă apăsat, regizorul își continuă liniștit investigația umană: Arnăutu, victima, se plânge că are o mască prea mică, pentru fața lui chinuită de un abces. Colegul de schimb, Trandafir, este și el chinuit de o criză de ulcer. Oamenii nu se lasă copleșiți de suferințele lor, oamenii știu că trebuie „să se înscrie” și se înscriu. Vii, morți, se înscriu. Arnăutu îl trimite pe Trandafir la dispensar, dar și după o mască numărul trei”, mască pe care nu mai apucă s-o probeze, pentru că, mânat de conștiința lui profesională, intră în instalație fără mască și moare. Chiar și tânărul inginer beneficiază pentru moment, de o calitate umană: mo­mentul în care recunoaște că nu a verificat instalația pentru că „erau presați de timp”...
     Regizorul își pune la bătaie toată știința și toată experiența ca să salveze ce se mai poate salva. Și nu în zadar. Finalmente, filmul se încarcă încet-încet de emoție, de tandrețe, de înțelegere omenească, de poezie. Deci, re­ușește să devină, un film de Lucian Bratu.
     Ca și cum toată echipa ar fi înțeles efortul regizorului de a scoate apă din piatră seacă, „sectoarele” filmului funcționează impecabil. De la imaginea alb-negru a lui Liviu Pojoni, caldă, vibrantă, umanizantă, la costumele Cristinei Păunescu, decorurile Margăi Moldo­van și muzica în notă semnată de Ma­rius Țeicu, toată echipa „pune umărul” la clintirea filmului înspre o soartă mai bună de­cât aceea de „tema industrială unde respon­sabilitatea față de muncă” etc. Spre o soartă mai bună, adică mai omenească. Dar cum to­tul într-o asemenea situație se poate între anumite limite, ceea ce nu se poate rămâne vrând-nevrând la vedere.
     Este adevărat, cine vrea să închidă ochii îi închide. Întrebarea ar fi: cui folosește?
     Lucian Bratu nu este nici pe departe regi­zorul care să aibă nevoie de „circumstanțe atenuante”. Nici echipa lui.
(Cinema nr. 12, decembrie 1984)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: acordati circumstante atenuante film, cronica de film, eva sirbu, gheorghe danila, lucian bratu, marioara sterian

Opinii: