Probabil că unii vor fi surprinşi sau ne vor acuza de complimente gratuite, dacă vom afirma că printre filmele de excepție ale anului, la care critica ar trebui să revină, cu observații mai aplicate, se află şi câteva producţii ale amatorilor.
Surpriza sau acuza ar ține însă de necunoaştere. O necunoaştere la care contribuie raritatea referințelor cronicarilor, cu bilanțuri şi reportaje ocazionale, apoi anemica prezenţă a cineaştilor profesionişti la întâlnirile cineamatorilor, în fine absența unei preocupări a întreprinderilor cinematografice pentru difuzarea peliculelor în cauză.
Altminteri, dacă filmele cineamatorilor ar fi difuzate cum se cuvine, pentru publicul larg, în care s-ar include şi profesioniştii (chiar şi cei care nu văd nici filmele colegilor, s-ar găsi anual mai multe lucrări de cineclub care să merite, fiecare, cronici mai ample decât un bun sfert al producţiei de Ia Buftea. Asta în ceea ce priveşte spaţiul cronicii. Cât priveşte performanţele calitative, ceea ce observam anul trecut, după Festivalul filmului experimental de la Arad, pornind de la peliculele lui losif Costinaş de la Timişoara şi Corneliu Dimitriu din Bucureşti şi anume că unele filme ale cineamatorilor pot fi invidiate de oricare studio profesionist — se confirmă şi anul acesta.
De pildă, la faza interjudeţeană de la Sibiu a Festivalului național „Cântarea României” şi la Festivalul filmelor de etnologie şi turism de la Herculane s-au prezentat şi au fost recent premiate câteva scurtmetraje semnate de soții Adriana şi Simion Oţoiu din Baia Mare: Strigătura grâului, La Sântă Măria Mică, Moșul, Mica vale verde, De la Tămaia la Amsterdam. Unele dintre aceste titluri au fost pomenite în succintele reportaje informative despre Festivalul filmului sătesc de la Bivolari şi vor fi probabil citate în treacăt şi în notele dedicate noilor întâlniri, alături de multe alte realizări ale ultimului an.
Dar lucrul soţilor Otoiu depăşeşte semnificația unor astfel de notificări şi liste, totdeauna lungi, dar nu totdeauna inspirate de ordinea valorii şi care oricum nu pot să marcheze distanţa dintre tentativele curente şi reuşitele excepţionale.
Trebuie să facem efortul de a ne imagina că în domeniul acestei arte tehnice, moderne, care este filmul, pot să apară în zilele noastre un fel de rapsozi populari, tot atât de autentici şi tot atât de liberi de orice poluare comerciale sau degradare artizanale, cum erau creatorii de folclor din vechime, rareori întâlniţi astăzi. S-ar părea chiar ca dificultăţile tehnice, marea investiție de pasiune pe care o presupune realizarea unui film pe cont propriu funcţionează ca un handicap pentru amatorii de succese publice facile. E un handicap depăşit doar de cei cu o reală înzestrare. Astfel triată, adevărata creație populară are șanse privilegiate să se producă tocmai pe ecran.
Peliculele soților Oţoiu sunt nişte balade cinematice în miniatură, create în spațiul tradițional al mitologiei româneşti, dar cu sensibitatea, cu mijloacele şi în spiritul modernităţii. Ele ne duc „pe urmele strămoşilor uitați” şi în „poienile roşii”, redescoperindu-le pline de vitalitate, deşi profesioniştii de la Buftea întârzie să se apropie de ele sau se apropie cu un aer depeizat şi amnezic. La Sânta Măria Mică este balada părăsirii muntelui, toamna, când stânele sunt demontate şi ode coboară în vale. O stranie logodnă a baladescului cu un tip de neorealism magic, pe care Adriana Oţoiu — căci ea este cea care filmează, solului revenindu-i mai ales tehnica — îI susţine cu o rară elocvență a imaginii, a construirii frazelor de montaj, a întregii compoziţii audio-vizuale. Un aproape neverosimil rafinament al simplităţii şi al frustului înregistrează întreg ritualul desfacerii adăposturilor de peste vară, cu premoniţia surdă a anotimpului de gheaţă care vine.
Spaţiul mioritic nu e văzut nicio clipă din unghiul pitorescului standard nici în Moşul, unde alt ritual din vremi imemoriale structurează naraţiunea. Un ritual deloc muzeistic, strict actual, pe deplin în vigoare: pregătirea vaselor, curăţirea lor, după o tehnică dacică — cu apă, cu piatră şi cu foc — în interiorul şi în preajma stânei. Un adevărat cult al unei grații a penumbrei, împăcată cu strălucirea soarelui care răzbate prin acoperişul improvizat, recuzita uzuală pusă în funcţiune de bătrânul oier din vârful muntelui, ceremonia gesticii în acest spaţiu al trudei zilnice, dau secvenţelor marca, lumina, respiraţia locului.
E prea puţin şi, într-un fel, prea mult spus despre nişte filme, practic necunoscute. Mai mult şi despre celelalte (Strigătura grâului, Mica vale verde, De la Tămaia la Amsterdam) — după ce ele vor fi vizionate, să sperăm, la Casa filmului și la Cinematecă.