— Duminică la ora 6 va fi o idilă a adolescenţei?
— Da şi nu. Dacă am aprecia exclusiv după vârsta eroilor sau dacă am considera că Iirismul este apanajul adolescenţei, răspunsul ar putea fi afirmativ. În această „idilă” cum îi spuneţi, intră o doză de luciditate, de elan reţinut, de interiorizare şi de tristeţe care depăşesc „Iuna mai” a adolescenţei. Iar în viaţă „idila” nu cruţă nici pe cei de peste 40 de ani, consumându-i ca pe nişte adolescenţi...
— Şi epoca? Cum se conjugă destinele eroilor cu evenimenteIe lui 1940?
— Epoca nu este, în film, un fenomen exterior. Participarea la rezistenţa anti-fascistă este pentru cele trei personaje, Marin, Radu, Anca, un credo, o necesitate vitală, de concepţie şi de caracter. Şi, mai ales, un protest. Nu un protest impulsiv, furios, mai degrabă un mod de viaţă care intră în cele mal intime resorturi ale psihologiei individuale.
— Confesiune, autobiografie, ficţiune? Câte ceva din toate?
— Ar fi foarte simplu şi uşor să vă răspund: câte ceva din toate. Aş dori foarte mult ca spectatorul să recepteze sinceritatea şi adevărul unor puternice sentimente de dragoste, trăite într-o epocă neprieInică, din toate punctele de vedere, marilor elanuri lirice. Iar dacă sinceritatea este caracteristica unei confesiuni sau a unui film de ficţiune, trageţi dv. concluziile. Cred că „tonul” regizorului va face „muzica” filmului.
— Eroii dumneavoastră n-au timp pentru a se iubi. Deci un film al romantismului tragic?
— Timp au; nu cunosc îndrăgostiţi care să se afle în „criză de timp”, când sunt fulgeraţi de pasiuni mistuitoare. Ei n-au de partea lor Timpul, epoca. Şi drama e că Timpul nu acţionează numai, sau în primul rând, ca un factor exterior. Incertitudinile, abisurile, sentimentul responsabilităţii sunt structurate în viaţa intimă a personajelor. Dacă o asemenea stare de spirit poate fi definită romantism tragic, nu ştiu. Ştiu doar atât: sentimentele sunt tragice
— Ce părere aveţi despre secvenţele de mare tensiune dramatică, despre secvenţele şoc şi cum îşi găsesc ele locul în dramaturgie (de pildă arestarea lui Radu)?
— Pe la începutul filmului, cei doi eroi, Anca şi Radu, apar cu totul întâmplător — ca în viaţă — la un bal. O ciocnire violentă, la care sunt martori şi participanţi, va fi împrejurarea care îi va apropia. Ea va prevesti însă şi deznodământul tragic al dragostei lor. Secvenţele şoc, de mare tensiune dramatică, care apar pe parcursul filmului marchează prezenţa necruţătoare a epocii.
— Duminică la ora 6 va fi un film lirico-epic?
— Mai exact, în intenţia noastră, un film psihologic, de atmosferă, implicând lirismul şi tensiunea epică.
— Aţi cuprins în caracterul lul Radu ceva din dilema corneille-ană între dragoste şi datorie?
— Corneille este un clasic genial, dintr-altă epocă. Să lăsăm geniile în pace. Dilema lui Radu, în intenţia mea, nu este o pendulare între dragoste şi datorie; o sfâşiere Iăuntrică rezultată din contradicţia între dragoste şi necesitatea înţeleasă, conştientă , a acţiunii revoluţionare. Exclude oare o asemenea contradicţie plinătatea iubirii, trăită la cea mai înaltă tensiune? La această întrebare va încerca să răspundă filmul.
— Se va încerca o reconstituire „de muzeu” a epocii sau o prezentare stilizată, din elemente esenţiale, semnificative?
— Epoca e implicată în destinele individuale ale eroilor. Ceea ce nu exclude prezenţa unor detalii, şi nu numai detalii, semnificative.
— Şi cotidianul dragostei? Totuşi e o iubire în condiţii excepţionale! Cum l-aţi realizat?
— Orice iubire, oricare ar fi împrejurările, favorabile sau potrivnice, conţine detaliile ei „cotidiene”. Vă amintiţi, de pildă, de filmul englez
Scurtă întâlnire, de detaliile sale cotidiene? Ceea ce vă pot spune este doar atât că neliniştea dă o anume amprentă, fără să macine cotidianul iubirii. Iar surpriza, în ansamblul filmului, s-o lăsăm pe seama regizorului
Lucian Pintilie, care, împreună cu întreaga echipă, realizează acum
Duminică la ora 6.
