Singurătatea momentului suprem: „Carmen” – cronică de film.

     Este remarcabil faptul că o poveste atât de crâncenă – o fetiţă bolnavă de cancer se luptă cu moartea, dar nici dragostea mamei sale, nici strădaniile medicilor nu o pot salva – să genereze un film atât de discret, atât de echilibrat, fără pic de melodramatism.
Ideea scenariului a fost a lui Cătălin Cocriş, un tânăr regizor mort la 35 de ani, căruia filmul îi este dedicat. El se inspirase dintr-un caz real. Fetiţa, căreia i s-a făcut o altă dedicaţie în finalul filmului, se numea tot Carmen. Ideea a fost preluată de către regizorul Doru Niţescu şi de scenaristul Tudor Voican, cel care colaborase cu Cocriş la Binecuvântată fii, închisoare!.
     Tentaţia de a compara filmul lui Doru Niţescu cu Moartea domnului Lăzărescu este mare şi deloc în defavoarea primului. Ambele urmăresc drumul inexorabil al unor fiinţe către moarte. Acţiunea ambelor se pretrece cu precădere în spital. Ambele atacă în subsidiar problema raportului pacient-medic şi a deontologiei medicale. Şi cam atât. Deosebirea esenţială este că în timp ce filmul lui Cristi Puiu pune accentul pe mediul spitalicesc, pe forfota continuă de pe coridoare, pe îngrămădeala din cabinete, Lăzărescu devenind aproape un obiect trecut dintr-o mână în alta, Carmen este un film de stare, disperarea unei mame care simte cum viaţa copilului ei îi scapă printre degete. Lăzărescu este înconjurat de agitaţie şi zgomot, în Carmen domneşte liniştea şi singurătatea. Puţinele personaje secundare – un tată/soţ copleşit de situaţie, un doctor dispus să încerce imposibilul riscându-şi cariera, o doctoriţă şefă de cu totul altă părere, o mamă al cărei băieţel se află într-o situaţie critică pe care însă o depăşeşte – irump fugar şi parcă jenaţi în deşertul durerii care învăluie cele două personaje principale – Mariana şi fiica ei Carmen. O durere tăcută, dar neresemnată – „Fata mea nu moare”, repetă Mariana cu dinţii strânşi. Un rol greu şi devastator pentru Rodica Lazăr care e aproape tot timpul în cadru şi care în ultima vreme s-a încăpăţânat să ne arate tot ceea ce poate (protagonistă în Live, Ramona, Carmen; secundară în Doar cu buletinul la Paris). Şi poate mult! Alături de ea: un Adrian Titieni, excelent ca deobicei, care interpretează un doctor complet diferit de cel din Lăzărescu; un Mimi Brănescu de nerecunoscut în rolul soţului neajutorat, aflat parcă la remorca Marianei; o Maia Morgenstern dură, dar temperat teatrală şi, mai ales, copila Iulia Lupaşcu în rolul titular care, dacă confirmă şi dacă va dori, are datele să ajungă o bună actriţă.
     Rămâne obsedantă silueta fragilă a acestei femei puternice, care nu varsă nici o lacrimă, pierdută în geometria albă a unui spaţiu gol ce prelungeşte parcă devastarea ei interioară. Rămâne cutremurătoare secvenţa finală: o Mater Dolorosa peste care cade întunericul ultimei fotograme a filmului.