Prin excentricul
O vară foarte instabilă, postmodernismul pătrunde cu forţa, după firavele încercări anterioare, în cinematografia românească. Al treilea lungmetraj de ficţiune al
Ancăi Damian (
Crulic – Drumul spre dincolo, anteriorul ei film, chiar dacă bazat pe un caz real şi foarte bine documentat, nu e tocmai un documentar), are în centru patru personaje: două femei (ambele românce) şi doi bărbaţi (un scoţian şi un danez). Importanţa dramaturgică a celor doi străini justifică faptul că filmul este vorbit aproape complet în engleză.
Personajul cel mai dezvoltat, Daniel (interpretat de un actor scoţian pe val, Jamie Sives, cunoscut de spectatori mai degrabă din serialul
Urzeala tronurilor decît din
Crulic, unde îl secunda, ca narator din off, pe Vlad Ivanov), este un ziarist afemeiat, care lucrează pentru o publicaţie bucureşteană, cu un redactor-şef român. Actuala lui iubită, cu care locuieşte, este arhitecta Irina (
Diana Cavallioti, una dintre cele mai talentate tinere actriţe autohtone, a mai colaborat cu Anca Damian la
Întâlniri încrucişate). Într-o bună zi, fosta lui parteneră, prezentatoarea meteo Maria (
Ana Ularu, care, după rolurile sale recente, aspiră justificat la statutul de star internaţional), revine în viaţa lui Daniel – şi, treptat, i-o dă peste cap – printr-un plic lăsat la cutia poştală, conţinând înregistrarea unei povestiri. Acest text literar, scris chiar de Maria şi intitulat sugestiv „Cum am ajuns eu curvă”, are două personaje: o femeie, care pare un alter-ego al autoarei, şi un bărbat, care pare inspirat de Daniel. Pe scurt, povestirea ficţionalizează despărţirea lor reală. Urmează inevitabilul: Daniel cade în plasă, înşelând-o pe „actuala“ cu „fosta“.
Ultimul personaj principal, exterior acestui triunghi amoros şi totodată dependent de el, este scriitorul Alex (Kim Bodnia, actor danez foarte apreciat, impus în 1996 prin
Pusher al lui Nicolas Winding Refn). Acesta, confesor deopotrivă al Mariei şi al lui Daniel, este – cel puţin până la proba contrarie – Autorul care îşi dirijează personajele din umbră (el nu părăseşte niciodată semiîntunericul apartamentului său, deşi are o motocicletă, ca o relicvă a trecutului, la fel ca fotografia „familiei pierdute“). Lui Alex îi aparţin atât vocea care ne introduce în film, avertizându-ne că nu trebuie să ne aşteptăm la nimic altceva decât ceea ce vedem în cadru şi prezentându-ne personajele prin obiectele lor definitorii, cât şi punctul de vedere din care sunt reflectate evenimentele.
El decide chiar şi tonul general al poveştii, cu vara „înfiorător de călduroasă“, ce exercită presiuni constante asupra oamenilor. Iar pe parcursul filmului tot Alex, ca un veritabil demiurg, intuieşte (sau dictează?) multe dintre replicile celorlalţi trei. Însă Maria şi, ulterior, Daniel (care realizează că „trebuie să-şi ucidă personajul ca să iasă din poveste“) se revoltă împotriva dictaturii Autorului şi refuză să-l asculte orbeşte. Astfel, după cum scrie irlandezul Philip Ó Ceallaigh în proza scurtă de la care a pornit filmul, naratorul „a devenit un personaj din povestire, cum se întâmplă în vise, când formele şi identităţile sunt schimbătoare şi provizorii“. Iar finalul nu va mai fi decis de scriitorul cu ambiţii demiurgice, ci de Irina (care până atunci nu interacţionase nici cu Maria, nici cu Alex) şi de un vis, reluat, al lui Daniel.
După cum cred că v-aţi dat seama,
O vară foarte instabilă este un film postmodernist, chiar la modul demonstrativ. Dacă luăm cele 11 trăsături ale postmodernismului (de la indeterminare la imanenţă) pe care Ihab Hassan le inventariază, referindu-se cu precădere la literatură, în celebrul său text „Pluralism in Postmodern Perspective” (1986), le vom putea identifica pe toate în filmul Ancăi Damian. De pildă, regizoarea dezvoltă hibridizarea genurilor, experimentată prima dată în
Crulic, şi introduce, printre secvenţele
live action, momente de animaţie şi de grafică pe computer (CGI). Din fericire, acestea sunt bine integrate şi justificate prin prisma personajului Alex, care năzuieşte la controlul total al universului de pe ecran. Chiar şi scenele erotice (foarte reuşite, de altfel) pot fi explicate prin tendinţa către carnavalizare a creatorului postmodernist. Iar, dacă privim
O vară foarte instabilă ca pe o operă de artă postmodernistă, nu-i putem imputa gratuitatea mizei (în comparaţie cu filmele importante ale Noului Cinema Românesc). În schimb, îi putem imputa „burţile“ de la mijlocul filmului, când acţiunile devin redundante, maşinăria narativă merge în gol, iar erotismul nu mai reuşeşte să alunge plictiseala. Oricum,
O vară foarte instabilă are meritul de a deschide un nou drum, care sper să nu se înfunde aici, în cinematografia românească.
