Babe comuniste, mâna sus!

     Puține dintre ecranizările marilor opere li­terare au reușit să se ridice la împlinirea artistică a scrierilor de la care au plecat. Nume de referință în istoria cine­ma­to­gra­fiei și-au pus semnătura pe pelicule care, dincolo de notorietatea firească la care ajun­ge un film care colindă lumea, pe ma­rile și pe micile ecrane, au rămas cu un pas în urma paginilor scrise Moromeții lui Stere Gulea este una dintre fericitele excepții. Succesul repurtat în 1988 i-a conferit o aură ce se dovedește in­vin­cibilă în fața timpului, dar care, pe ne­drept, a plasat într-un con de semiumbră opera și personalitatea unuia dintre cei mai importanți și mai atipici cineaști ro­mâni. Pentru că Gulea este singurul dintre regizorii contemporani care, într-o lău­da­bilă plurivalență, pe lângă rigoarea cu ca­re și-a urmat destinul artistic, a probat de-a lungul timpului o constantă și sem­nificativă implicare, din rândurile socie­tății civile, în tematica majoră a României postceaușiste: membru-fondator al Ali­an­ței Civice, membru al Grupului pentru Dialog Social şi autorul unui documentar de referință, o tulburătoare profesiune de credință, despre ce a fost fenomenul Piața Universității în 1990. Să reținem ca pe un detaliu semnificativ și deloc întâmplător faptul că Stere Gulea este singurul regizor român care s-a simțit atras de literatura eternei contestatare Herta Müller, Vulpe – Vâ­nător, filmul fiind un sever și dureros rechizitoriu împotriva Securității, pe fon­dul evenimentelor premergătoare revoltei timișorenilor, din decembrie ’89.
     Sumarele notații din rândurile de mai sus mi s-au părut potrivite și necesare pentru a-i feri pe cei grăbiți sau doar mai puțin fa­mi­liarizați cu personalitatea lui Ste­re Gulea de eroarea de a judeca în pripă un film care trebuie descifrat în com­ple­xitatea și profunzimea lui. Pentru că greu de imaginat eroare mai mare decât să ca­taloghezi Sunt o babă comunistă drept filmul unui nostalgic. E limpede că Gulea și-a asumat un pariu extrem de riscant; că felul în care curge întreaga pledoarie a personajului principal pentru vremurile senine ale ceaușismului (din punctul ei de vedere) și deplinul acord cu care foștii to­varăși de muncă din uzina în care își câș­tigau pâinea îi țin isonul să consoneze în totalitate cu felul în care tot mai mulți din­tre cei care nu-și mai găsesc azi un rost pe lume evocă cu dor și drag figura fos­tu­lui dictator. Ceva lipsește din viața acestor oameni, ceva îi face să se simtă mar­gi­na­lizați și fără nicio perspectivă – prezentul le pare ostil, respingător, iar trecutul a fost rapid epurat de toate păcatele pe care mulți le-au suportat la limita disperării. Cât de mulți?      Care a fost raportul real în­tre cei într-adevăr chinuiți până la su­pli­ciu de un regim dictatorial și cei care afi­șau o proximă nemulțumire, într-un re­flex joc de mimă? – sunt întrebări pe care nici atunci și nici azi nu ni le-am pus și nu ni le punem cu seriozitatea cu care s-ar cuveni. Pentru că, dacă am face-o, am descoperi că „nostalgicii“ de azi sunt de­parte de-a se rezuma la foștii nomen­kla­turiști – cei mai mulți, majoritatea o for­mează masele largi de „oameni ai mun­cii“, pentru care locul de muncă (pâinea cea de toate zilele), apartamentul la bloc primit de la stat, cele două săptămâni de concediu în care sindicatul le asigura ca­za­rea și masa reprezentau summum-ul a ceea ce puteai să-ți dorești de la viață. În rest, vorbe, palavre bune doar pentru cei care nu trebuiau să se scoale cu noaptea în cap, să se ducă la muncă. Era bine, dom’le! Era mai bine!
     Stere Gulea cunoaște foarte bine această stare de spirit și își construiește filmul cu o obiectivitate și onestitate desăvârșită. Nu-și asumă nicio clipă rolul de „ju­de­că­tor“, nu se pronunță asupra corectitudinii (po­li­ti­ce, istorice) idealurilor oamenilor care îi populează filmul, tot ceea ce con­sideră nu numai că îi este permis, dar este dator să o facă, este să surprindă cu obiec­tivitate o lume ce nu poate fi ignorată. Pentru mulți dintre spectatori, spectacolul vieții acestor oameni provoacă hohote de râs, întreține o nesfârșită bună-dispoziție; pentru alții, vreau să cred nu puțini, su­biect de tristă și apăsătoare reflecție. Sunt prea multe și prea grele simptomele unei stagnări într-o realitate din care nu am reușit să scăpăm, sunt prea puține mo­ti­vele să credem că dru­mul nostru spre o lu­me la care as­pi­ram este inconturnabil și ire­versibil. For­mal, suntem cetățeni ai Eu­ropei, ai lumii libere și democratice. În re­alitate, mulți, tot mai mulți dintre con­cetățenii noștri își plasează idealurile în lumea la care aspiră și pe care, măcar în orașul ei, eroina fil­mului lui Gulea vrea s-o reînvie.
În vitrina cu trofee ale filmului românesc s-au adunat, pe parcursul anilor, tot mai multe și mai prestigioase premii. Cele mai multe dintre filmele de astăzi au suscitat interesul și s-au impus cu teme care au dez­voltat până la deliciu particularitatea, inconfundabila Românie. Cazuri care în alte țări țin de domeniul fabulației și care la noi poartă amprenta cotidianului. După Silviu Purcărete (Undeva la Palilula), cro­nologic, Stere Gulea este al doilea regizor care, cu ultima lui premieră, ne propune o perspectivă sistemică: este o probă de ma­turitate la care nădăjduiesc că vor as­pira cât mai mulți dintre regizorii noștri.
     Care sunt datele care definesc în­totdeauna un film semnat Stere Gulea? Rigoarea cu care este ar­ticulat scenariul și mâna sigură cu care urmărește desfășurarea ci­nematografică a narațiunii; suportul esen­țial pe care îl caută și îl are în imagine, co­laborarea cu Vivi Drăgan Vasile ajungând deja la o stare de totală identificare; me­tamorfozarea muzicii într-unul dintre per­sonajele filmului, compozitorul Vasile Șirli fiind aproape un alter-ego al regizorului. Dar lucrul care mi se pare că dă măsura de excepție a lui Stere Gulea este felul în ca­re își face distribuția și știința cu care lu­crează cu actorii. Este greu și nedrept să evi­dențiez doar pe cei din Sunt o babă co­munistă. Sigur, sunt roluri a căror par­ti­tură conferă o dimensiune mai largă și altele care se rezumă doar la o secvență. Nu cred că cineva poate indica un singur interpret care să nu se fi achitat cu ma­ximă inspirație de ceea ce a trebuit să fa­că. De la vedete de anvergura lui Valeria Seciu, Costel Constantin, Mircea An­drees­cu la Ana Ularu, Coca Bloos, Costică Dră­gănescu și absolut toți ceilalți, nu se poate comenta decât sub semnul excelenței.
     Simt nevoia să mă opresc măcar în câteva rânduri asupra Luminiței Gheorghiu (Emi­lia) și a lui Marian Râlea (Țucu). Nu ca să spun că sunt niște mari actori, că orice ci­nematografie de pe glob produce filme spe­cial scrise pentru artiști de asemenea an­vergură, că aplauzele de la premieră (mi­nute în șir) sunt premii de valori ines­timabile, mai prețioase decât orice alt pre­miu care depinde de capriciile unui juriu sau altul (mă îndoiesc că Marian Râlea va uita vreodată imensa nedreptate de care s-a făcut vinovat juriul UNITER la una din­tre edițiile precedente), ci ca să subliniez ce rol covârșitor are în cariera unui artist, oricât de dotat de la Dumnezeu, întâlnirea cu un regizor care știe să vadă actorul și ști­e să-l conducă pe culmi la care nimeni pâ­nă atunci nu s-a gândit. Cred că Sunt o ba­­bă comunistă reprezintă atât pentru Lu­mi­nița Gheorgiu (la 25 de ani de la Mo­ro­me­ții), cât și pentru Marian Râlea o astfel de în­tâlnirea. Nu se repetă prea des în via­ță.