— Stimate Alexa Visarion, vă propun sa reluăm discuţia noastră din punctul în care am întrerupt-o în urmă cu un an. Vorbind despre proiecte cinematografice, aminteaţi în primul rând de filmul Ziditorul. Ori, aflăm că tocmai aţi încheiat acum filmările la Vinovatul...
— Să vă explic de ce. Intrat în producţie în februarie 1990, după o perioadă de pregătire de trei luni,
Ziditorul nu a putut fi realizat din motive administrative: 10 vagoane de cherestea, de care aveam absolută nevoie, au plecat dinspre Oltenia înspre Bucureşti şi n-au ajuns nici până azi. Cel puţin aşa ni s-a spus. Între timp preţurile au crescut şi devizul a urcat de la 10 la 35 de milioane. Deocamdată nu există aceste fonduri. Există, în schimb, posibilitatea de a face
Ziditorul în coproducţie cu „Moldova film”. Discuţiile sunt abia la început, dar mi s-a părut că basarabenii sunt la fel de interesaţi ca şi noi în realizarea acestui film. Pentru moment acesta rămâne printre proiectele studioului de creaţie condus de
Mircea Daneliuc.
— Între timp aţi lucrat însă la Vinovatul. Vorbiţi-ne puţin despre geneza acestei pelicule.
— Într-adevar, am încheiat filmările la
Vinovatul, realizat la studioul de creaţie „Solaris”, condus de
Dan Piţa. Este un film pe care îmi doream de multă vreme să-I fac, al cărui scenariu l-am scris împreună cu
lon Băieşu în urmă cu nişte ani. Eu cred că este un film de actualitate, în substanţă şi atitudine. El încearcă să pună în discuţie, la modul cel mai direct, ambiguitatea relaţiilor umane şi omul ca o consecinţă permanentă, fie a epocii care îl trăieşte, fie a unei conjuncturi din care nu poate scăpa. El este împovărat, pe de-o parte, de propriul destin, iar pe de alta, de contextul socio−istoric care-i creează o stare de detenţie.
Vinovatul e o poveste a unei generaţii, a generaţiei mele, cea care a suportat şocul unui timp bezmetic, terorizant şi, care, prin candoare, naivitate şi tocmai de aceea prin derută, încearcă o pătrundere a prezentului pentru desluşirea unui viitor ce se profilează instabil.
Am realizat acest film cu o echipă de actori având în frunte pe
Ştefan lordache şi
Carmen Galin, alături de care participă
Dana Dogaru,
Mircea Diaconu,
Dan Condurache, Rodica Negrea, Cătălina Murgea, Radu Panamarenco, Marina Procopie şi
Dragoş Pâslaru. Dintre colaboratorii apropiaţi aş mai aminti pe
Basarab Smărăndescu (imaginea),
arhitect Cristian Niculescu (decorurile), Maria Miu (costumele),
Adrian Enescu (muzica),
Maria Neagu (montajul).
— Cum se racordează acest nou film la creaţia cinematografică anterioară?
— Acest film continuă mărturia mea privind labirintul dinăuntrul fiinţei umane şi fragilitatea fericirii pe care individul şi-o doreşte şi de care nu poate avea parte niciodată. El încearcă să pună în discuţie un univers la zi. Acţiunea este datată 10 martie 1991, dar conexiunile cu trecutul şi viitorul determină atât evoluţia personajelor cât şi semnificaţia peliculei. Este un context contemporan ce în intenţiile mele ar dori să provoace o reflexie şi o meditaţie, nefiind încadrat în estetism, ci într-o acţiune „mânată” de vitalitate, de nelinişte, de forţă. E un film în care grotescul este complementar tragicului, iar dezechilibrul umanului porneşte şi se susţine pe cotidian. Trebuie să mai spun că este un film pe care îl doresc un omagiu închinat memoriei tatălui meu.
— Pe când premiera?
— Eu trebuie să predau filmul în 28 iunie. Premiera va fi probabil în toamnă.
