Credincios comediei,
lon Băieşu a descins din nou pe teritoriul cinematografului, cu armele ce-i erau la îndemână, cele ale satirei. Colaborarea sa cu
Geo Saizescu (
Astă seară dansăm în familie) era o prelungire, pe ecran, a îndeletnicirilor sale de umorist, cu toate urmările ce decurg de aici. lată-I însă la cea de-a doua sa experienţă cinematografică,
Mere roşii (debutul regizoral al tânărului
Alexandru Tatos), ispitit să atace alte zone, mai grave, ale realităţilor sociale, să picure umorul cu zgârcenie, să şlefuiască vorbele după legi ce aparţin numai filmului, să întoarcă cuvintele pe toate feţele, în căutarea nuanţelor de sensibilitate. Verva nonconformistă a scriitorului se instalează însă în mod deliberat, pe anumite porţiuni ale povestirii cu deosebire acolo unde eroul îşi joacă cartea esenţială a existenţei sale, în momentele înfruntărilor pe terenul profesiunii, pe care o slujeşte cu pasiune. Protagonistul, tânărul medic Mitică Irod — gândit după chipul şi asemănarea spirituală a excelentului actor
Mircea Diaconu — stângaci, dealtfel în relaţiile obişnuite, cele de toată ziua, cele de dincolo de porţile spitalului, îşi învinge timiditatea printr-o francheţe a limbajului care sfidează convenţionalismele reci. În salon, doctorul se adresează bolnavilor cu un vesel „Bună dimineaţa toată lumea în viaţă?” Unui pacient mai apropiat nu ezită să-i spună „Mâine te tai, îţi fac o vezică nouă, trăieşti cu ea o sută de ani...” „Nu-mi fă mie pe mortul, că-ţi dau două palme de nu te vezi”. Mai puţin inspirată — în această ordine de preocupări — ni s-a părut scena dură (pentru spectatori) a avertizării bătrânului a cărui fişă indică o boală neiertătoare: „Moşule, râzi tu, da' purceaua-i moartă-n coteţ”.
Dincolo de saloanele bolnavilor, dincolo de sala de operaţii, eroul îşi pierde curajul cuvintelor slobode, ba, uneori, nu le găseşte nici pe cele necesare închegării unei fraze întregi. Tânărul pare a fi dornic să rămână singur cu el însuşi, în preajma gândurilor nerostite, de aceea, nu de puţine ori, frazele sale rămân suspendate în aer. Vecinului care îl invită „vino să gustăm ceva împreună”, îi răspunde: „mulţumesc foarte mult da' vedeţi...”, procurorului care îl sfătuieşte, „e bine să fiţi mai prudent”, nu găseşte cu cale să-i potrivească un răspuns, ci se mulţumeşte să repete, pur şi simplu, „prudent, e...”, iar fetei care îi propune sărbătorirea unui eveniment îi confirmă acceptarea printr-un neprotocolar „păi, da”...
Definitoriu pentru personajul propus de filmul
Mere roşii, limbajul eroului ne sugerează bogatul univers interior al tânărului, o lume pe care însă, din pudoare, nu acceptă să o dezvăluie oricui. Nu de puţine ori însă replicile rostite de el, deşi nu conţin niciun amănunt concret de viaţă, sunt în stare să contureze un întreg statut moral; spuse de Mircea Diaconu, cu felul său particular de a-şi ascunde neliniştea în spatele vorbelor, chiar dialogurile încărcate ostentativ cu „generalităţi”, capătă adresă şi o deosebită prospeţime, prin promptitudinea cu care afirmă, într-o frază concisă, câteva linii esenţiale ale unei conduite umane exemplare. Sfătuit să părăsească locul de muncă, medicul Irod îşi anuntă intenţiile contrare, întrucât, spune el, „mai am foarte multe de făcut aici”, iar când, în urma unei înscenări, este îndemnat să se apere, răspunsul său sună categoric „Eu nu mă apăr, nu am timp”.