Francesca nu e un film cu bătaie prea largă sau prea lungă - în înălţime sau în adâncime -, dar e un examen de regie-plus-scenaristică trecut cu nota 10 de
Bobby Păunescu şi un examen de actorie trecut cu nota 10 de
Monica Bârlădeanu. E o poveste "ruptă din actualitate" despre o educatoare, Francesca (Bârlădeanu), care vrea să plece la muncă în Italia, consolidată cu o a doua poveste, mai "de senzaţie", despre ce se întâmplă cu neisprăvitul ei de prieten (
Dorian Boguţă) atunci când intră în atenţia unor recuperatori, totul îngrăşat cu observaţii sigure despre corupţia din instituţiile publice româneşti, despre comerţul dur şi nu de puţine ori sordid cu locuri de muncă în străinătate, despre actuala dictatură a disperării capabile de orice, a primitivismului şi a obrazului gros.
În acest film de debut, Păunescu e un realist şi un moralist (în sensul înalt al cuvântului), după modelul lui
Cristi Puiu (care de altfel a produs filmul), al lui
Răzvan Rădulescu (care a fost co-scenaristul lui Puiu) şi al lui Radu Jude (care a fost regizor secund la
Moartea domnului Lăzărescu). Ca moralist nu e la fel de interesant ca ei: observaţiile lui sunt corecte, dar sunt relativ uşor de făcut ("uşor" din punct de vedere moral, nu tehnic: nu e vorba despre chestiuni de fineţe, care-i impun unui observator să se uite bine şi în el însuşi ca să poată formula ceva valabil). Dar sunt inteligent formulate
cinematografic: treaba cu realismul, Păunescu a înţeles-o bine. Costi Rogozanu îi reproşează "burţile prea «estetice»" pentru "pretenţia dur-realistă a filmului". Presupun că se referă la timpii morţi din vieţile personajelor - o secvenţă în care-l vedem pe prietenul Francescăi venind acasă şi mâncând brînză topită pe un colţ de masă (şi atât), o secvenţă în care o vedem pe eroină la nişte prieteni de-ai ei, zăcând pe o canapea şi lăsându-se tachinată pentru rochiţele ei cuminţi. Dar tocmai integrarea inteligentă a acestor timpi morţi face ca părţile mai "dure" (cele cu recuperatorii) să fie cu adevărat realiste: recuperatorii pe care-i vedem aparţin aceleiaşi lumi în care oamenii mănâncă îngânduraţi, se relaxează cu prietenii etc. - pe scurt, au momente în care nu li se întâmplă nimic important.
Spuneam că recuperatorii sunt elementul mai "de senzaţie" al poveştii. Ei bine, numai ca materie primă; nu şi ca tratare. Evenimentele care-i privesc sunt prezentate la fel de sobru ca toate celelalte. Filmul nu conţine prim-planuri. De fapt, nu prea conţine tăieturi de montaj de niciun fel - decât, bineînţeles, de la o scenă la alta; deci nu în interiorul scenelor. Păstrarea limitei de discreţie şi suprimarea montajului sunt elemente esenţiale ale esteticii realiste, care trebuie înţeleasă şi ca o atitudine morală. Ce înseamnă asta? În cazul particular al scenei de sex (care rămâne neconsumată) sau al scenelor care conţin posibilitatea violenţei fizice (cele cu recuperatorii), asta înseamnă că evenimentele respective nu ne sunt
vîndute pentru senzaţiile tari pe care ni le pot oferi; ele ne sunt prezentate astfel încât să le putem
analiza la rece. Iar în general, asta înseamnă că suntem trataţi ca nişte adulţi - că n-avem nevoie să ni se spună: "Acum e important ce zice el... acum e important chipul ei etc." (montajul ne spune lucrurile astea). Important e evenimentul în întregul lui; regizorul îl pune în scenă, iar analiza i-o facem noi (montajul îl şi analizează în locul nostru). Păunescu aplică aceste principii ca un om care le-a înţeles.
Şi Bârlădeanu? Cadrele lungi ale acestui film - minute întregi în care actorii trebuie să se mişte cu precizie prin decor, rostind cantităţi mari de text - nu mai lasă loc pentru nicio îndoială în privinţa profesionalismului ei. Uitaţi-vă la secvenţa în care izbucneşte în plîns, în autocarul care o duce în străinătate, atunci când află ce s-a întâmplat cu prietenul ei. Stilul de filmare nu-i permite să intre direct plângând, cum i-ar fi permis montajul (orice actriţă poate să facă o criză convingătoare de plâns, dacă e ajutată din montaj); ea trebuie să intre treptat în stare, în timp ce vorbeşte la telefon. Până atunci, Francesca e aproape mereu controlată, reţinută, preocupată (ceva mai puţin în momentele în care e cu prietenii ei sau în momentul în care e pe punctul de-a face sex, dar nici atunci nu renunţă complet la autocontrol) şi acest autocontrol îi vine bine actriţei: dacă există un pic de anxietate în controlul
ei, aceasta i se potriveşte personajului. Rămâne un singur semn de întrebare referitor la ea (nu la ea în acest rol, ci la cariera ei viitoare): câtă bogăţie, câtă culoare e în ceea ce reţine, în ceea ce controlează? Sper că destulă şi sper ca în rolurile viitoare să lase să se întrevadă, ocazional, câte ceva din asta. Dacă nu, riscă să ajungă să semene cu actriţele acelea care joacă avocate sau doctoriţe în serialele americane: întotdeauna competente, dar fără destulă culoare în competenţa lor.
