Purtat pe valul scandalului pe care l-a stârnit la festivalul de film de la Veneţia în acest an,
Francesca lui
Bobby Păunescu este un film cuminte, după reţetă, care punctează însă foarte bine o temă socială aflată până nu demult în centrul dezbaterilor în Peninsulă, şi anume problema imigranţilor români/romi. Câteva crime spectaculos mediatizate au creat imaginea unui român al cavernelor, fioros, primitiv-lombrosian, violator şi ucigaş în serie. Întâlnirea cu acest specimen în locuri lăturalnice poate fi fatală, iar miliţiile cetăţeneşti organizate ad hoc revendicau o stare de necesitate şi o psihoză generalizată întreţinută convenabil în perioada campaniei electorale. Cazul Mailat, ucigaşul Giovannei Reggiani, speculat în presă a condus la decizia că românul nu poate fi decât un colecţionar de atavisme, o maimuţă insuficient dezvoltată, un monstru ieşit din noaptea timpului cu pânza de păianjen pe faţă. Aceasta nu reprezintă decât o faţetă a medaliei prejudecăţilor, a contenciosului intentat unui popor întreg pentru faptele comise de câţiva dintre membrii săi, cealaltă faţetă devine una dintre temele filmului lui Păunescu. Francesca (
Monica Bârlădeanu) se pregăteşte să plece în Italia pentru o slujbă care stă sub semnul incertitudinii, cel care mediază afacerea nu garantează în niciun fel securitatea persoanei într-o ţară încărcată de ură faţă de români, iar fata riscă să ajungă într-una dintre reţelele de trafic de carne vie. Prejudecăţile românilor sunt expuse atât de tatăl fetei, Ion (Teodor Corban), cât şi de bunicul acesteia. Prejudecata formulează opinii pauşale, oamenii sunt luaţi la pachet şi trataţi conform etichetei lipite de acesta. Ca şi imaginea mediatică deosebit de proastă a românilor în Italia, şi aceea forjată în creuzetul anxietăţilor, dezinformării şi frustrării românilor este una mosntruoasă; italienii apar ca extremişti, curvari, mafioţi, traficanţi de organe, proxeneţi, etc. România joacă rolul unei colonii sexuale unde italieni degeneraţi cu generalizarea şi mai comodă, europenii degeneraţi, administrează şeptelul feminin atât pentru satisfacţia sexuală, cât şi pentru o primenire a sângelui obosit. Tabloul făcut civilizaţiei europene arată îngrozitor, lăsând la o parte orice generalizare, niciun italian normal nu s-ar recunoaşte într-un astfel de portret robot cu zâmbetul lui Hannibal Lecter plantat a la Picasso undeva între sex şi urechi. Este un merit al filmului lui Păunescu de a trece în revistă aceste anxietăţi, de a configura deschis spre brutal vulgatele. Francesca se află în poziţia lui Everyman, a omului obişnuit din materia căruia este alcătuită societatea în ansamblul ei, o femeie care doreşte recuperarea capitalului de stimă prin muncă onestă, printr-o iniţiativă salutară, aceea de a înfiinţa o grădiniţă pentru copiii emigranţilor români din Italia. Chiar dacă proiectul pare irealizabil, el denotă acel pozitiv care se regăseşte în special la tânăra genereaţie decisă să înfrunte şi să depăşească prejudecăţile, fapt sesizabil în confruntarea dintre ea şi membrii familiei. Francesca ar trebui să devină bonă pentru un octogenar italian, urmând să primească suma de 900 de euro. Numele eroinei, un nume italian cu rezonanţe latine nu este lipsit de semnificaţie, Francesca reprezintă şi o posibilă punte de legătură între cele două lumi în afară de faptul că acest nume a fost ales cu trimitere la Sf. Francesca Cabrini, patroana emigranţilor. Însă înainte de a-i întâlni pe mafioţii italieni, există mafioţii români a căror victimă fără scăpare devine prietenul Francescăi, Miţă (
Dorian Boguţă). Acesta a cumpărat un teren litigios cu bani de la cămătari urmând să rezolve situaţia acelui teren prin intermediul unui prieten, funcţionar la primărie şi să-l vândă cu un preţ avantajos unui belgian. Numai că rezolvarea trenează şi Miţă trebuie să înapoieze banii luaţi cu dobânda convenită. Mafioţii locali, cu nimic mai prejos decât cei ai macaronarilor, trec la un joc al intimidării şi umilirii, joc în care se remarcă şeful bandei, Remulus, excelent interpretat de Mihai Dorobanţu. Mai mult decât atât, iubita lui Miţă intră în vizorul mafioţilor, ceea ce precipită starea de anxietate şi disoluţia personajului. Limbajul întrebuinţat, jocul psihologic, faciesurile de buldogi neraşi, politeţea onctuoasă de cuţitari, totul contribuie la un portret extrem de reuşit al mafiotului indigen, şi pe alocuri scenele în care acesta apare amintesc de cele din
Gomorrah (2008) al lui Matteo Garrone. Monica Bârlădeanu în rolul Francescăi construieşte un personaj creditabil, în rezonanţă cu celelalte, fără derapaje sentimentale. Una dintre scenele reuşite care mi-a amintit de una similară dintr-o nuvelă a lui Ioan Groşan, „Caravana cinematografică”, o are ca protagonistă pe Francesca. Silită să facă un împrumut de la Naşul ei (Doru Ana), înalt funcţionar la o bancă, aceasta trebuie să suporte ambiguităţile sale sexuale. Naşul o invită pe genunchii lui unde Francesca aşezată ca o şcolăriţă cuminte, atitudine comandată de scenariul pervers, spune o poezie pentru copii cu un motan lacom şi un şoricel aflat în pericol de a fi mâncat. Scena nu se întâmplă probabil pentru prima oară şi reprezintă pentru naşul libidinos plata pentru serviciul pe care i-l face finei. Nimic nu anunţă scena, imprevizibilă, amestec de grotesc, perversitate şi umor, o găselniţă reuşită a regizorului. Bobby Păunescu lucrează după reţetă şi lucrează bine, însă tot de aici vine şi defectul major al filmului şi anume absenţa propriei sale amprente stilistice. Filmul este o pastişă perfectă, cu toate ingredientele minimaliste, apropiat de o altă peliculă,
Cealaltă Irina (2009) al lui
Andrei Gruzniczki. Ca şi acesta este inspirat de o temă fierbinte aflată mult timp în centrul unei atenţiei publice pentru a se face din ea un caz ilustrativ. Şi sfârşitul sec este în spiritul unor regizori precum
Cristi Puiu,
Cristian Mungiu sau
Corneliu Porumboiu. Aflând de moartea suspectă a iubitului ei, Francesca se află într-un ultim cadru într-o gară pe un peron aşteptând trenul pentru a pleca spre Italia sau pentru a se întoarce acasă. N-o vom şti niciodată, aşa cum nu vom şti dacă Miţă a fost aruncat de la etaj de către mafioţi sau mai puţin probabil, s-a aruncat singur pentru a preveni luarea ca ostatică a iubitei sale sau a mamei acesteia. La fel ca şi în filmele celorlalţi regizori menţionaţi mai sus avem acest amestec de sordid şi cenuşiu cotidian, un mizerabilism al lumii tranziţiei, iar scenele care deschid filmul par transcrise dintr-un film de Corneliu Porumboiu. Bobby Păunescu a învăţat bine lecţia cinematografică a regizorilor Noului Val, însă nu vine cu nimic nou, aportul său "stilistic" este minimal(ist). Ca şi
Cealaltă Irina,
Francesca atrage atenţia asupra apropierii momentului când Noul Val îşi va diminua forţa prelingându-se uşor pe ţărm. Formula începe să obosească, ca orice reţetă de succes are propriul ei termen de garanţie şi s-ar putea să nu mai treacă foarte mult până când această modalitate de a face film să înceapă să plictisească aşa cum se poate observa foarte bine în filmele lui
Sitaru şi George Dorobanţu încercarea de a ieşi din formulă către altceva. În mod cert, explorarea cotidianului va constitui în continuare o sursă importantă pentru regizorii tineri, însă nu cred că formula minimalistă va mai merge foarte mult timp fără a valorifica şi altceva dincolo de cotidian. Altfel, filmul lui Bobby Păunescu fără a recomanda altceva, recomandă totuşi un regizor care nu editează porcării, cu un film echilibrat, care reprezintă mai mult un exerciţiu de digitaţie, un regizor care poate oferi o surpriză plăcută în viitor şi de la care se aşteaptă un film care să-l individualizeze.
