În
Felicia, înainte de toate, film scris şi regizat în colaborare cu Melissa de Raaf,
Răzvan Rădulescu arată incomunicabilitatea între oameni cum n-ar fi în stare decât un excelent dialoghist. Personajele lui stau unul lângă altul în timp ce gândul lor e în altă parte - Răzvan Rădulescu se îngrijeşte să ştim exact unde - şi schimbă între ele replici al căror înţeles, de regulă, se pierde pe drum.
Mulţi spectatori rămân cu impresia că dialogurile lui Răzvan Rădulescu sunt "exact ca-n viaţă"; e o impresie greşită. Conversaţiile între Felicia şi părinţii ei nu pot fi cele pe care spectatorii menţionaţi le poartă cu părinţii lor. Dimpotrivă, ca toate dialogurile bune din cinema, sunt discuţii între străini - mai mult chiar, sunt discuţii între nişte străini care se cunosc între ei. Datele pe care le divulgă în replicile lor nu sunt niciodată complete, ci fac referire la un fond informaţional comun care se clădeşte, încet-încet, în mintea celor care le ascultă; primele conversaţii din film sunt relativ uşor de înţeles, dar ultimele, scoase din context, ar fi indescifrabile. E deosebit de greu de realizat, din punct de vedere scenaristic, această dezvăluire gradată şi imperceptibilă a biografiei personajelor şi a trecutului relaţiilor dintre ele - mai ales într-un film în care nimeni nu vrea să afle nimic despre ceilalţi sau să spună ceva despre el.
Sigur, tehnica prin care cineaştii lasă să se cristalizeze o lume în două ore de film este, ca oricare tehnică admirabilă, una invizibilă - după cum o demonstrează impresia unora că discuţiile sunt "ca-n viaţă" - iar familiaritatea personajelor şi a situaţiilor face şi mai greu de perceput discursul auctorial. Probabil că
Felicia înainte de toate va fi iubit de mai puţini şi plăcut de mai mulţi decât este
Moartea domnului Lăzărescu (2005, r. Cristi Puiu). Singurul lucru care ar putea împiedica deplina empatizare cu Felicia e nehotărârea cu care pare să aştepte ca destinul să decidă în locul ei.
Acţiunea din
Felicia înainte de toate se petrece în vreo opt ore dintr-o zi sugestivă şi gravitează în jurul relaţiei dintre Felicia (Ozana Oancea), o româncă de 40 de ani care a emigrat în Olanda în urmă cu două decenii, şi mama ei cicălitoare. Felicia, venită în România să-şi viziteze părinţii, pierde avionul spre Olanda şi rămâne cu mama în aeroport câteva ore - îndeajuns de mult încât tensiunea dintre cele două femei să crească până când pare inevitabilă o confruntare. Intensificarea lentă a conflictului şi rezolvarea lui sunt, probabil, cele mai convenţionale lucruri din scenariu. A devenit o regulă nescrisă a filmelor despre conflictul dintre generaţii ca fiicei să i se dea ocazia să-şi verse nervii, iar Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf i-o acordă şi ei. În schimb, sunt mult mai oneşti şi mai precişi decât majoritatea covârşitoare a cineaştilor în redarea unor resentimente care s-au format de-a lungul unei vieţi; nu plantează aproape de suprafaţă evenimente care acutizează conflictul, ci dimpotrivă, sapă adânc după rădăcinile lui. Practic, între cele două femei nu se întâmplă nimic - fiecare îşi vede de treaba ei şi, din când în când, se supără că cealaltă o distrage sau o ignoră. În mâinile unui alt cineast, intercalările de monologuri în care degenerează foarte repede discuţiile n-ar părea altceva decât ciondăneli izolate; însă aici, graţie talentului lui Răzvan Rădulescu de a face lizibile gândurile lor - ale amândurora, simultan -, se poate înţelege ce anume mişcă în fiecare dintre ele replicile celeilalte.
E la fel de onestă - şi curajoasă - decizia realizatorilor să nu "îndulcească" purtarea mamei de dragul reprezentării democratice a conflictului între generaţii. Fără să fie rău intenţionată, mama Feliciei a ajuns într-un asemenea stadiu al inerţiei intelectuale, încât accesele ei de altruism prost dirijat nu pot fi decât nocive. Nu e "bună la suflet"- nu face eforturi să înţeleagă problemele Feliciei - şi singurul argument prin care poate fi apărată e că nici n-ar putea să înţeleagă. E sugestiv în acest sens că pare pierdută în aeroport (spaţiu pe care Felicia îl cunoaşte atât de bine) şi aude fără să priceapă conversaţiile telefonice ale fiicei ei cu nişte oameni pe care ea nu îi cunoaşte, într-o limbă pe care n-o cunoaşte (realizatorii nu taie niciodată din lungimea acestor convorbiri).
Filmul foloseşte prezentul ca pe un context în care e evocat trecutul, aşa că îşi permite să scoată confruntarea finală din clişeul de ceartă-măruntă-care-capătă-proporţii; într-un monolog lung şi incoerent (pe care îl înţelegem perfect), Felicia îi reproşează mamei nu acţiunile ei din ultimele ore pe care le-au petrecut împreună, nici greşelile care au ieşit la iveală în acest interval de timp, ci tot ce a făcut rău sau a gândit superficial dintotdeauna. Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf pun pe ecran ciocnirea între două mentalităţi fără să fie nevoiţi să restrângă diferenţa între ele la o fracţiune infimă, explicabilă în două ore.
Felicia înainte de toate e debutul regizoral al celui mai prolific scenarist din noul cinema românesc, şi e un bun pretext pentru a medita asupra faptului că minimalismul românesc e destul de bogat în resurse încât să permită o viziune de autor. Aspectul filmelor scrise de Răzvan Rădulescu diferă în funcţie de stilul regizorilor lor - care diferă, toate, de stilul lui Rădulescu.
Radu Muntean îşi plasează camera astfel încât să poată supraveghea toate mişcările fără să fie observată.
Cristi Puiu îşi lasă protagoniştii să dispară din câmpul vizual sau să se piardă în mulţime, refuză să le ofere un loc stabil în cadru care i-ar face să pară mai puţin vulnerabili decât personajele "neimportante" din filmele lui. Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf nu-şi scapă din ochi protagonista, dar nici n-o privilegiază; o lasă frecvent la margine, exclusă din discuţie, sau înghesuită de mama ei într-un colţ de unde nu se zbate să iasă.
Ritmul filmului diferă, şi el, de cel al filmelor scrise până acum de Rădulescu. Între replicile ferme ale personajelor şi gesturile lor există un decalaj, intervine o anumită lentoare care dă impresia că nu se grăbesc neapărat să facă ce şi-au propus, ca şi cum programul ordonat după care au ales să-şi trăiască viaţa nu e decât o soluţie de compromis.
Felicia înainte de toate e departe de mizerabilismul din
Moartea domnului Lăzărescu - e despre un alt fel de limitări ale speciei umane decât cele biologice. Părinţii Feliciei (Ileana Cernat şi Vasile Mentzel) sunt marcaţi de trecerea anilor, pe care începe şi ea să o simtă, dar se mai poate discerne în ţinuta şi în comportamentul lor o umbră din mândria de altădată.
Ozana Oancea îşi interpretează personajul fără să-i minimalizeze ezitarea şi caracterul submisiv (însuşiri care ar fi incomodat o actriţă narcisistă), dar are destule momente de strălucire: Felicia îşi păstrează demnitatea conştientizând că, indiferent de rezultate, deciziile ei au avut justificări solide.
Felicia înainte de toate e cel mai delicat film românesc din ultimii ani. Deşi are în spate o problemă socială - protagonista e o emigrantă care trebuie să-şi ajute financiar părinţii, deşi nu câştigă nici ea foarte mult -, fericirile şi nefericirile personajelor sunt cel mai puţin provocate de constrângeri exterioare. E o poveste cu culoare locală - ca toate poveştile bune -, dar e spusă din momentul în care hazardul (pierderea avionului) tulbură rutina familiei, astfel încât să poată fi scoase în faţă înstrăinarea şi incertitudinea fără să li se atribuie, artificial, o cauză imediată şi remediabilă. Chiar dacă n-ar fi trăit Revoluţia, strămutarea şi divorţul, Felicia ar fi ajuns să simtă aceeaşi revoltă înăbuşită. Conflictul cu mama sa e în miezul poveştii, dar neliniştea Feliciei nu ar dispărea nici dacă şi-ar putea controla ostilitatea; monologul în care îşi îngrămădeşte toate reproşurile urmează imediat după o demonstraţie cât se poate de înduioşătoare de dragoste filială. Perseverenţa cu care filmul examinează un sentiment nedefinit, în timp ce în spatele lui se formează o biografie concretă, e cea mai potrivită abordare; nimic nu se va clarifica mai mult vreodată.
