Mihai Fulger:
Cum te-ai decis să faci un film despre bunicii tăi?
Andrei Dăscălescu: Primul meu gând a fost să le păstrez poveştile, să le imortalizez farmecul. Când eram mic, stăteam cu verişorii mei lîngă războiul de ţesut al bunicii şi-i ascultam cîntecele, poeziile şi poveştile, în timp ce ea ne ţesea... zestrea. Şi bunicul cîntă, inventează versuri cu orice ocazie şi e mare povestitor. Au trecut amîndoi prin multe. Cînd mi-am cumpărat camera video, mai întîi i-am filmat pe bunici. Cum am ajuns să fac dintr-un filmuleţ personal, de familie, o coproducţie internaţională e o altă poveste. Eram asistentul lui Walter Murch la
Youth Without Youth, filmul lui Coppola. Când aveam câte un
weekend liber, îmi luam camera video şi fugeam la bunici. Ideea, fixaţia de a avea doar cadre fixe am descoperit-o încă de la prima casetă, dar o vreme am filmat şi interviuri. Când producţia filmului lui Coppola se apropia de sfârşit, am obţinut (cu greu!) de la bunica nişte carpete făcute de ea, pentru a le face cadou oamenilor cu care lucrasem mai bine de un an: Walter, Francis şi Anahid (producătoarea executivă a filmului). Atunci m-am gândit să pun cap la cap nişte imagini din ce filmasem de-a lungul vremii, ca să fac cadoul mai interesant. A ieşit un filmuleţ de 30 de minute, cu cadre fixe, fără interviuri, cu dialoguri şi situaţii naturale. Walter Murch a fost cel care mi-a spus că am un film în mână, nu doar nişte filmări cu bunici. Cam atunci a început totul, când am realizat că din felul lor de-a fi, din dragostea, optimismul şi seninătatea lor avem cu toţii de învăţat, iar eu pot arăta aceste lucruri cinematic. Am făcut primele filmări în vara lui 2006. De atunci am filmat de câte ori am avut ocazia, dar m-am apucat mai serios de lucru acum un an, în octombrie 2007.
M.F.: Cum a fost primit proiectul?
A.D.: Am mers cu proiectul la un
workshop de film documentar, la Timişoara, ca să caut confirmarea potenţialului său, de care nici măcar eu nu eram convins. Când am arătat secvenţe din ce filmasem, toată lumea m-a încurajat. Astfel am ajuns la Lisabona, unde am "pitch-uit" (prezentat) proiectul în faţa unei comisii de posibili investitori şi în faţa publicului. Am arătat un trailer de 3 minute şi am vorbit 4 minute. Succesul a fost remarcabil. Practic, încă de atunci am găsit coproducătorul spaniol şi distribuitorul internaţional. Au urmat şi alte ateliere sau pieţe internaţionale de film documentar, unde proiectul a fost bine primit, dar, din păcate, alte finanţări nu au mai venit. Cum nu sunt prea experimentat nici ca regizor, nici ca producător şi am eşuat în încercarea de a mă alia cu un producător consacrat, nu am avut cum să aplic pentru o finanţare la CNC. Trebuie să menţionez, însă, că CNC-ul mi-a fost tot timpul alături, de la sprijinul pentru deplasări internaţionale până la consultanţă, ori de câte ori am avut probleme.
Constantin şi Elena a fost realizat integral cu resurse proprii şi cu investiţia din Spania. Interes şi sprijin pentru proiect, însă, au existat atât în ţară, cât şi în străinătate.
M.F.: Cum ai obţinut cofinanţarea spaniolă?
A.D.: La prima prezentare oficială, la Lisabona, Roberto Blatt de la Chello Multicanal (o mare companie spaniolă) s-a îndrăgostit de proiect. În prezentarea comisiei, el a spus că e interesat de documentare despre sport (în special fotbal). Apoi, după ce i-a văzut pe
Constantin şi Elena şi după ce mi-a ascultat prezentarea, a zis că mi-ar da bani şi din buzunar pentru acest film. În final, şi-a convins compania să investească, iar el mi-a devenit un al doilea tată, fiindu-mi alături la orice pas. Din păcate, asta a fost singura finanţare, restul fiind acoperit din absolut tot ce am câştigat eu cu alte proiecte, la care am făcut sunetul sau montajul.
M.F.: În ce fel s-a modificat comportamentul celor două personaje principale în faţa camerei de filmat?
A.D.: Cred că asta surprinde pe toată lumea: cât de naturali sînt bunicii mei în faţa camerei de filmat. Aş zice că de la început au fost ei înşişi, dar pe parcurs s-au obişnuit şi mai bine să mă ignore şi pe mine, şi camera. Aceasta a devenit un obiect obişnuit în casa lor (o lăsam acolo chiar şi în zilele în care nu filmam), iar eu am avut, desigur, avantajul de a le fi nepot. La început, lăsam camera să filmeze şi plecam din cameră sau mă prefăceam neatent, pentru a surprinde momente cât mai veritabile, dar mi-am dat curând seama că ei sunt la fel - cu mine sau fără mine, cu cameră sau fără cameră.
M.F.: Câte persoane au participat la realizarea filmului?
A.D.: Am filmat şi montat singur. Cred că e mult spus "regizat" pentru ce-am făcut, dar tot eu sunt şi regizorul. Şi chiar producătorul. Am încercat la o filmare să am un sunetist, iar la alta - un al doilea cameraman. S-a modificat totul, n-a mai funcţionat nimic din relaţia construită între mine, cameră şi bunici. Aşa că la aproape toate filmările am fost singur, am locuit acolo, i-am ajutat la treburi, iar în rest am fost "invizibil", cu tot cu cameră. Mi-au fost alături, însă, nişte oameni nemaipomeniţi: Walter Murch, care a vizionat
rough-cut-ul (versiunea lungă) şi mi-a făcut sugestii, Roberto Blatt, Peter Symes de la Discovery Campus Masterschool şi mulţi, mulţi alţii, până la prietena mea, care este asistent al proiectului.
M.F.: Pare riscant să debutezi cu un lungmetraj. De ce ai luat această decizie?
A.D.: Iniţial mă gândisem la un mediumetraj, iar obiectivul oficial al contractului de coproducţie este un film de 52 de minute (durata standard pentru televiziune). Apoi am decis că prima versiune a filmului poate fi mai lungă, neimpunându-mi o limită. Faptul că debutez în lungmetraj îmi pare şi mie incredibil, dar trebuie să recunosc că nu a fost premeditat. Aşa a ieşit.
M.F.: De ce ai ales să nu intervii, ca regizor, în scenele filmate, optând pentru un documentar de tip pur observaţional?
A.D.: După cum am mai spus, bunicii mei au o experienţă de viaţă fabuloasă. M-am hotărât să-i arăt aşa cum sunt, să arăt ce fac şi ce spun în cele mai banale momente din viaţa lor rurală, cu ritm ancestral, fermecătoare şi boemă în acelaşi timp. A fost o decizie grea care a făcut dificil de găsit răspunsul la cea mai frecventă întrebare: "Despre ce e filmul tău?".
M.F.: Cum ai gândit structura filmului?
A.D.: Altfel spus, "Despre ce e filmul tău?". Într-un fel despre nimic, într-un altul despre foarte, foarte multe. Am avut ideea unei structuri ciclice, care să înceapă şi să se termine cu iarna, cu mesajul implicit că totul merge mai departe, cu aceeaşi "viteză" şi aceeaşi aparentă banalitate. Cred că tema principală a filmului e timpul, deşi eu aş fi vrut să fie dragostea. Tema asta îl face puţin mai amar, dar şi mai profund. Filmul nu are nici o structură revoluţionară, momentele se înşiruie (aparent!) cronologic. Şi cred că e bine aşa, deşi mi-ar fi plăcut să încerc şi nişte structuri alternative, complet diferite. Poate o s-o fac după premieră.
M.F.: Pentru ce public ai realizat acest documentar: românesc sau străin, de festival, de cinema sau de televiziune?
A.D.: La întrebarea asta am un răspuns care poate suna a marketing, dar e cât se poate de sincer: am făcut filmul pentru că am considerat că eu şi posibilii spectatori avem foarte multe de învăţat de la Constantin şi Elena. Deşi nu ne dau o reţetă a fericirii lor, a împăcării lor cu toate lucrurile de pe lumea asta (inclusiv - sau mai ales - cu moartea), vedem că se poate şi altfel, că putem fi fericiţi cu ce avem, în loc să fim nefericiţi pentru ce ne lipseşte. Asta a fost şi este idealul meu: să fac cât mai multă lume să înţeleagă că rezolvarea neajunsurilor nu stă în nefericire, în protest, dar nici în resemnare. Dacă filmul e pentru cinema sau televiziune, asta ţine de o strategie de distribuţie care n-a fost încă stabilită. Eu vreau să-l vadă cât mai multă lume. Pentru unii o să însemne ceva, alţii or să se plictisească de moarte. Probabil o să aibă mai mult succes în afara ţării, pentru că la tot farmecul personajelor se adaugă şi "exotismul" satului românesc, care pentru noi prezintă mai puţin interes.
