Inevitabile, contestările pe care filmul domnului
Ujică le-a prilejuit au avut drept obiect putinătatea informaţiilor, fie ele noi sau vechi, pe care le vehiculează ceea ce se presupune a fi un documentar, respectiv natura însăsi a materialului filmat. Reprezintă
Autobiografia un demers jurnalistic de investigaţie a trecutului? S-a argumentat că lipsa comentariului din off, dublată, din când în când, de lipsa totală a sunetului infirmă această ipoteză. Dar dacă nu e documentar, ce e? Nici film nu are cum să fie, sunt de părere unii, deoarece Ujică nu a filmat absolut nimic. Lucrând cu materialul clientului, „singurul lucru“ pe care regizorul l-a făcut a fost să decidă asupra selecţiei. Aş zice că atât cei care au pus sub semnul întrebării calităţile documentare ale filmului, cât şi cei care s-au îndoit de calităţile filmice ale documentarului au dreptate şi greşesc în egală măsură. Ceea ce aceşti comentatori nu au luat în calcul e acelaşi lucru: propriul lor aport. Pe ei înşişi.
Mai mult decât documentar
Dacă ne gândim la caracterul cu totul neobişnuit al imaginilor preferate de Ujică (si la cantitatea acestora), lipsa comentariului devine optiunea firească. Zecile de materiale dedicate lui Ceauşescu după decembrie ’89 erau definite de un ton eminamente vindicativ: niciodată nu lipseau etichete precum „tiran“ sau „criminal“, rareori era fostul preşedinte altfel decât odios sau scelerat, iar lucrurile astea nu ajungea să fie spuse, ci se puteau înţelege lesne şi din imagini. Vina cea mai mare a liderului comunist era aceea că trăia în lux (sau cel puţin în ceea ce se considera la începutul anilor ’90 că ar fi luxul). Această preocupare pentru formă – baia poleită cu aur, iahtul, vilele etc. – era poate şi o metodă prin care
establishmentul se punea la adăpost de eventuale critici. Nu erau proaste deciziile lui şi nu era de condamnat sistemul care i-a permis să ajungă în postura de decident, ci rău era că Ceauşescu şi familia sa trăiau în lux. E doar un alt mod de a reabilita comunismul incriminând felul în care a fost pus în practică, ceea ce e cel puţin inexact.
În filmul lui Ujică, Ceauşescu nu apare aproape deloc în astfel de imagini. Dictatorul nu prea pare să profite cine ştie ce de propria-i poziţie, aşa cum am fost învăţaţi că profită de regulă dictatorii. Poate şi pentru că e o autobiografie, Ceauşescu nu se lăfăie în aproape nicio imagine, iar comentariul nu îl critică, deoarece nu există. Aici intervine memoria.
Faptul că imaginile se succed în legea lor, fără niciun fel de comentariu, obligă la reflecţie. Faptul că nimeni nu ne spune cine a fost Ceauşescu, ce a făcut şi dacă ceea ce a făcut a fost bine sau rău înseamnă ca toate aceste lucruri rămâne să le spunem noi înşine. Conexiunile le facem noi, de capul nostru, iar instrumentul primordial de care ne servim este memoria. Ujică e regizorul acestui documentar, dar la fel suntem şi noi, spectatorii. Arta lui e în regie, arta noastră e în memorie.
Mai mult decât film
Tot memoria rezolvă şi chestiunea
Autobiografiei ca film. Selecţia materialelor de arhivă, montajul şi sunetul dau un prim răspuns. Sigur că e film, niciun cadru nu apare fără un motiv şi de asemenea deloc întâmplătoare e succesiunea imaginilor, cu cronologia lor aproximativă. Secunda în care apare Ion Iliescu aplaudând la un congres – este ea întâmplătoare? Fără îndoiala că nu.
Mai puţin evident e că
Autobiografia este în acelaşi timp un film despre filme şi o istorie a cinemaului. Pelerinajul la sicriul lui Dej, cu cozile interminabile şi ritmul lor ucigător, evocă intrarea muncitorilor în fabrica din
Metropolis al lui Fritz Lang. Edificarea marilor cartiere rezidenţiale, însoţită de o muzică industrială neliniştitoare, aminteşte de finalul din
Eclipsa lui Antonioni. Secvenţele în care Ceauşescu apare împreună cu Dubcek par rupte din
Balul pompierilor, şi tot atunci, preţ de câteva secunde, camera se opreşte asupra unui tânăr care îi seamănă atât de mult lui
George Mihăiţa din
Reconstituirea, încât aş fi putut să jur că-i chiar el. În sfârşit, Ceauşescu însuşi e un fel de domn Hulot al comunismului, pe toate acestea le-am vazut eu; alţii vor fi văzut altceva. Memoria e personală prin excelenţă şi tocmai de aceea nu avem de-a face cu un unic film (ceea ce e valabil pentru orice film şi pentru orice operă de artă, dar mai ales pentru acesta), ci cu un număr de autobiografii practic nelimitat. Câte memorii, atâtea filme.
Care e perspectiva cineastului faţă de subiectul pe care îl tratează? Asta nu o putem şti. O putem doar bănui, însă în cazul lui Ujică, memoria nu ne poate ajuta. Pe regizor nu îl cunoaştem nici măcar la nivelul superficial la care îl cunoşteam pe Ceauşescu: imaginea lui nu ne-a fost vârâtă pe gât zi de zi şi nimic din ceea ce el a facut până acum nu ne-ar fi putut influenţa nouă, unor străini, viaţa într-un mod atât de fundamental precum cel în care fostul lider comunist ne-a transformat pe toţi. Vorbindu-ne despre Ceauşescu, Ujică e el însuşi un Ceauşescu. Un mister.
