Am văzut, de curând, filmul
Europolis, în regia lui
Corneliu Gheorghiţă, cu Adriana Trandafir, Áron Dimény. Îmi plăcuse, pe vremuri, romanul lui Jean Bart. Iar despre film ştiam că a primit de curând Menţiunea specială a Juriului la
Festival des Films du Monde" - Montréal, 2010.
Tot despre film aflu, din cronica
Iuliei Blaga, că - în opinia autoarei - acesta este "o tentativă nefericită de realism magic". Pe stiridebine.ro (Florentina Ionescu,
Cultura) găsim şi opinia regizorului însuşi despre subiectul ales: "Am abordat un spaţiu mai puţin cunoscut (...). Este vorba despre văzduh. (...). Văzduhul este locul sau spaţiul imaginarului - cum spunea Andrei Pleşu - dintre pământ şi cer. Sigur că aceste repere le-am luat din tradiţiile noastre populare". În film se vorbeşte, de altfel, despre "perioada celor 40 de zile de doliu", când "sufletul mortului reface drumul vieţii sale înainte de a părăsi pămîntul. Călăuzit de Îngerul Păzitor, el va petrece Vămile Văzduhului pentru a se prezenta în sfârşit la Judecata de Apoi". De altfel, filmul este povestea unei călătorii iniţiatice, în care legile lumii acesteia se împletesc cu cele ale tărâmului celuilalt. Şi, împreună, au un efect distructiv asupra personajelor care trebuie să le urmeze.
Acţiunea se desfăşoară, pe departe, pe linia romanului lui Jean Bart: Magdalena (Adriana Trandafir) şi copiii ei - Nae (Áron Dimény) şi Maria (Elena Popa) - trăiesc, la limita subzistenţei, în Sulina. Nu întâmplător ales ca loc de plecare şi întoarcere, port şi oraş multietnic, adică spaţiu dintre, cândva glorios, acum decrepit... Magdalena, văduvă, a făcut toată viaţa plase de peşte (şi activitatea ei, ca şi numele acesteia pot fi interpretate simbolic...) ca să-şi poată creşte cei doi copii. Aceştia, Maria (şi ea mamă singură, la rândul ei) şi Nae, nu par să fi reuşit mai mult decât mama lor: Nae, cel puţin, e prins doar în afaceri perdante, nimic nu-i iese, e păcălit... Cei trei sunt înţepeniţi într-o lume fără speranţă, în care nimic nu se mişcă şi unde schimbarea nu pare posibilă.
Şi totuşi, la un moment dat, ceva se întâmplă: cumva ca-n romanul
Europolis, soseşte o telegramă din Franţa: din aceasta se află că Luca, fratele Magdalenei, pe care toată lumea îl ştia îngropat de mai bine de 50 de ani în cimitirul de la marginea oraşului, tocmai a murit, în Franţa. Magdalena, însoţită de Nae, se vede nevoită să plece acolo pentru a lua în primire "moştenirea". Plecarea, şi în special reacţiile Magdalenei legate de acest moment, drumul cu autobuzul, asistenta ostentativ-sexy a avocatului din Franţa care îi aşteaptă, casa lui Luca sunt interesant şi neconvenţional rezolvate. De asemenea, faptul că moştenirea, în esenţă, nu există, ci, dimpotrivă, se soldează într-o sumă de datorii pe care urmaşii lui Luca, rămas fără nimic, trebuie s-o plătească, e, iarăşi, unul dintre plusurile filmului.
Şamanul Ata (Joseph Otteno), cumnatul şi prietenul lui Luca, pe care cei doi îl întâlnesc în casa din Franţa, e, însă, o apariţie ciudată. Mai ales că acesta vorbeşte româneşte, cu vocea lui Ştefan Sileanu... El poate fi justificat în contextul realismului magic despre care vorbeam anterior, şi al întâlnirilor cu personaje fantastice... Drumul de întoarcere al celor doi, care se termină, până la urmă, nu numai cu pierderea apartamentului lor de bloc, ci şi cu moartea Magdalenei, e partea cea mai bună a filmului. Deşi nu întotdeauna situaţiile cu care cei doi se confruntă sunt rezolvate "ca la carte", ideea că, până la întoarcerea acasă, după ce trec prin toate vămile, reale sau simbolice, pierd totul, viaţa inclusiv, e liantul filmului. În locul dintre, schimbarea e posibilă, dar numai în rău. Când legile mitice şi cele ale derizoriului local (corupţia vameşilor...) se suprapun, personajele nu mai au nici o soluţie. Ele sfârşesc ca exponate în muzeul local.
Inegal, şi nu întotdeauna găsind cele mai adecvate rezolvări cinematografice, filmul lui Cornel Gheorghiţă rămâne interesant. Şi novator: încearcă să ofere o altă posibilă viziune asupra lucrurilor decât cea cu care ne-am obişnuit în ultimul timp.
