Lungmetrajul de debut al lui
Bogdan Mustaţă,
Lupu, e un film mai mult liric decât epico-dramatic. E filmat în Bucureştiul zilelor noastre, dar spaţiul în care se învârt personajele e un
limbo – se trece uşor din lumea morţilor în lumea viilor (sau de la realitate la halucinaţie) –, iar timpul e un iulie – august încremenit, mustind de langoarea unei adolescenţe perpetue. Scene mai mult sau mai puţin „primordiale“ se succedă fără a intra în raporturi (prea strânse) de cauză şi efect: un adolescent rămas orfan de tată, prefăcându-se că doarme şi ascultând zgomotele făcute de mama sa împreună cu noul ei iubit; acelaşi adolescent (Mihai Vasilescu) zgâindu-se la o vecină (
Ada Condeescu) care-şi petrece cea mai mare parte a timpului tolănită lasciv pe paturi şi canapele; adolescentul nostru servindu-i cu clătite pe vecină şi pe prietenul ei (care, imediat după aceea, dispare din film), într-un apartament plin de copii (nu se ştie de ce); sau coborând în fugă scările blocului, împreună cu fata, şi sunând la toate uşile; sau dându-i bună ziua, pe scări, unei femei despre care poliţia spune că e moartă; sau oblojindu-şi tatăl mort (şi insistent-autocompătimitor). E greu de stabilit dacă toate astea (sau o parte dintre ele) se petrec doar în mintea rănită a orfanului, dar, în orice caz, impresionismul lui Mustaţă („impresionism“ în sensul pe care-l are acest cuvânt în cinema: reprezentarea unor fenomene aparţinând nu atât realităţii exterioare, cât „înlăuntrurilor“ umane care o refractă) e pe cât de preţios, pe atât de comun. Poezie de nivelul ăsta se produce masiv (şi, în general, cu mijloace mai puţin costisitoare decât cele cinematografice) în jurul vârstei de 15-16 ani; or, Mustaţă are 38. Altfel, culori odihnitoare (diferite nuanţe de galben: solar, chihlimbariu, mieros) şi sunete scoase frumos în evidenţă (foşnetul copacilor sub care joacă baschet băiatul, scârţâitul liftului în care coboară împreună cu fata).
