Părăsită de Daniel (Jamie Sives), Maria (
Ana Ularu) se răzbună făcând din el un personaj într-o ficţiune literară care chiar ajunge să controleze acţiunile lui din viaţa reală. În timpul acesta, atât Maria, cât şi Daniel, sunt manipulaţi de un alt scriitor, Alex (Kim Bodnia), în interesul propriilor proiecte scenaristice. Trădând-o pe Maria (care vine la el ca la psihoterapeut), acest
magister ludi îl învaţă pe Daniel (care, de asemenea, vine la el ca la psihoterapeut) cum să se elibereze din fantezia / povestirea ei, preluând controlul literar şi dându-i ce final vrea el. Numai că şi Maria mai are un as în mînecă... În fine, toate aceste pirandellisme de mâna a şaptea se desfăşoară într-o versiune
glossy a Bucureştiului zilelor noastre. Filmul
Ancăi Damian (cu un scenariu scris de regizoare împreună cu prozatorul Philip Ó Ceallaigh, după o proză de-a acestuia) se doreşte "internaţional" în
look şi
sound; Daniel e scoţian, Alex e danez, iar Maria, la rândul ei, vorbeşte tot timpul în engleză, ca şi cealaltă femeie (Diana Cavallioti) din viaţa lui Daniel. Un fel de artă de aeroport internaţional,
O vară foarte instabilă poate fi văzut ca o satiră involuntară a efectelor debilitante ale globalizării asupra imaginaţiei sexuale şi literare. Daniel e un "cetăţean al lumii", aşa cum apare ea în reclamele la aparate de ras sau la băuturi scumpe; pare proaspăt ieşit de pe banda de asamblare a unei fabrici internaţionale care produce bărbaţi "bine". Locul personajului lui Cavallioti - cu vizionarele ei proiecte de arhitectă cu tot - e într-o broşură corporatistă. Şi la fel de aseptizant-generice sunt sexy-jocurile de rol iniţiate de Maria - piloţi israelieni, sex pe bani cu fostul iubit -, puse de ea în aplicare cu aceeaşi lipsă de detalii particularizante care discreditează la tot pasul ifosele literare ale filmului. În rest,
voice-over-uri insistent literare combină poeticismul scremut cu duritatea de plastic. Secvenţe de animaţie realizate de Dan Panaitescu şi Raluca Popa (din tablouri, obiecte casnice, recuzită butaforică ş.a.) sunt chemate să insufle o iluzie de isteţime şi vervă rutinierelor şi răsuflatelor şarade de tip "cine-i personaj în scenariul cui?", despre care regizoarea, potrivit propriilor declaraţii, pare să creadă că fac filmul "foarte modern, foarte contemporan". (La rândul lui,
Mihai Fulger scrie că, prin acest film, "postmodernismul pătrunde cu forţa" în cinematografia românească, deşi restul cronicii lui Fulger sugerează mai degrabă că postmodernismul pătrunde gata epuizat, sub forma unei serii de "figuri obligatorii", bifate mai degrabă şcolăreşte, fără deosebită "forţă" de invenţie.) În fine, regia de imagine (
Liviu Mărghidan) se sparge în figuri decorative (peisaj urban spălat wong-kar-wai-an de torenţi nocturni de ploaie-plus-neon) sau pur şi simplu diversioniste (Kim Bodnia luminat astfel încât să pară malefic).