Poliţist, adjectiv nu este nici pe departe un film simplu, deşi plot-ul său - suficient de cunoscut pentru a nu mai necesita o rezumare - poate părea foarte banal. Al doilea lungmetraj al lui
Corneliu Porumboiu se îmbogăţeşte cu noi sensuri la fiecare vizionare (ştiu ce spun, l-am văzut deja de trei ori), impunându-se ca una dintre cele mai profunde cercetări asupra umanităţii întreprinse vreodată cu mijloacele cinema-ului în România.
Dacă
A fost sau n-a fost? ne vorbea despre modul în care percepem istoria (principala opoziţie fiind între Istoria mare, cu sensul ei unitar, guvernat de legile raţiunii în perpetuă emancipare, şi micile istorii/ poveşti personale, cu perspective parţiale şi interese meschine), regizorul merge şi mai departe cu
Poliţist, adjectiv, abordând (in)congruenţa dintre realitate şi cuvintele de care ne folosim pentru a defini şi a ne apropria această realitate. Pentru a acoperi cât mai bine vastul subiect, Corneliu Porumboiu trece în revistă toate stilurile funcţionale ale limbii române: beletristic (versurile şlagărului cântat de Mirabela Dauer), tehnico-ştiinţific (definiţiile din DEX şi noile reguli ortografice dictate de Academie), juridic-administrativ (trimiterile la litera legii - cuvântul-cheie, folosit obsesiv în film) şi publicistic (articolul de tabloid citat de poliţistul tip Garcea), dovedind eşecul tuturor de a descrie convingător lumea în care trăim. În ambele filme, adevărul se dovedeşte o chestiune de retorică, un rod al interpretării şi al negocierii între personaje.
La fel ca în sclipitorul său debut, Corneliu Porumboiu nu lasă nici cel mai mic detaliu la voia întîmplării. De pildă, oricât de îndepărtate ar părea de miza filmului, dialogurile protagonistului sunt fără excepţie relevante pentru profilul său psihologic şi pentru modul în care el şi noi ne raportăm la mediul înconjurător. În prima sa conversaţie cu un coleg de secţie, Cristi (
Dragoş Bucur, metamorfozat după rolul din
Boogie, se dovedeşte din nou un actor excepţional) afirmă că un jucător de fotbal slab este slab şi la fotbal cu piciorul şi, ca atare, îi încurcă pe cei mai buni decât el, folosindu-se de argumente precum "e lege" sau "e logic". Această demonstraţie ni-l arată pe erou drept un individ inteligent şi raţional, dornic să găsească resorturile ascunse, dar logice, ale oamenilor şi acţiunilor lor.
De altfel, Cristi amână rezolvarea simplă şi eficientă a cazului său nu doar pentru că nu vrea să aibă pe conştiinţă un puşti inconştient, ci şi pentru că nu izbuteşte să înţeleagă motivaţia sursei sale de a-şi denunţa prietenul care-i furnizează droguri. Şi discuţia cu procurorul despre Paris, Praga, Bucureşti sau Braşov, aparent din alt film, reliefează tendinţa umană de găsi etichete ("oraşul iubirii", "oraşul de aur", "micul Paris", "mica Pragă") pentru locuri şi fenomene, izvorâtă mai ales din vanitatea de a părea atotştiutor şi atotînţelegător. Iar parada de cunoştinţe a comandantului Anghelache (
Vlad Ivanov, şi el excelent) pare a-şi avea originea într-un complex de inferioritate legat de percepţia cvasigenerală asupra poliţiştilor. Din acest punct de vedere, Anghelache (comicul onomastic al regizorului se manifestă aici prin sufixarea care trimite în zona ridicolului un nume cu rezonanţe hieratice - posibilă trimitere la ultimul medic, absent de pe ecran, din
Moartea domnului Lăzărescu) este înrudit cu Jderescu (din
A fost sau n-a fost?) care, pentru a-şi justifica transformarea din inginer textilist în "cunoscut jurnalist", simte nevoia să citeze din filozofi antici în timpul unor dezbateri televizate.
Extrăgând semnificaţii adânci despre natura umană din cele mai banale fapte cotidiene, Corneliu Porumboiu ne oferă, prin
Poliţist, adjectiv, un film mare şi se plasează, alături de Cristi Puiu (fiecare cu două lungmetraje remarcabile), în avangarda cinemaului european.
