Lucru deloc rar în cinema-ul românesc,
Planşa al lui Andrei Gheorghe îţi lasă împresia că parcă nici nu are un scenariu, scris şi rescris de un scenarist, apoi învăţat pe de rost de nişte actori, repetat şi interpretat mai bine sau mai rău, după posibilităţile fiecăruia.
A nu se înţelege că filmul respiră autenticitate, ci doar că n-ai zice că un profesionist e responsabil pentru haloimăsul de pe ecran. Şi totuşi,
Planşa are nu unul, ci doi scenarişti: Bogdan Ivaşcu şi Andrei Gheorghe însuşi. Cum o fi arătat scenariul filmului? Iată o ipoteză: Anda descalecă în Constanţa. Prima întâlnire a Andei şi a lui Alex, nu foarte reuşită. Anda se antrenează. Constanţa de zi şi Constanţa de noapte. Anda se antrenează. Anda stă pe plaja din Constanţa şi zâmbeşte enigmatic. Anda se antrenează. Anda se desparte de prietenul ei cam nesuferit şi mitocan. Anda şi Alex se bulgăresc pe plaja din Constanţa, fără prea mare convingere. Sfârşit.
Impresia pe care o lasă filmul e că dialogurile sunt în proporţie de 100% improvizate. Mai precis, extrem de prost improvizate, ca de nişte copii care au intrat într-o maşină a timpului şi au ajuns să fie adulţii
Olimpia Melinte, Silvian Vâlcu şi Marian Adochiţei. Experienţa lor de viaţă e la fel de limitată (a face la oliţă, a păpa tot din farfurie, a pune jucăriile înapoi în cutie ş.a.m.d.), dar acum, trebuie să se joace de-a adulţii. Adică să se gândească ei cum ar fi să meargă la facultate, să se îndrăgostească, să se certe... Ar fi fost interesantă, din acest punct de vedere, o scenă de sex.
Anda merge la un profesor de scrimă, pentru a fi primită în şcoala lui. Anda se îndrăgosteşte de Alex, instructorul ei de scrimă. Anda este, însă, iubita lui Mircea, care ia ghiciţi ce face în timpul liber? Dacă e să ne luăm după Andrei Gheorghe, toată Constanţa nu face altceva decât să practice sau să predea scrima. Constanţa este şi una din calităţile producătorului
Dan Chişu: produce şi regizează filme la fel de coerente. Tot constănţeanul e scrimeur, dar putea fi orice altceva. Putea practica un alt sport, cum sunt tenisul sau gimnastica, sau o meserie, indiferent care (hai să zicem pingelitul pantofilor sau executarea de dubluri după chei). Nimic, dar absolut nimic din ceea ce presupune scrima nu e exploatat narativ câtuşi de puţin în filmul lui Gheorghe. Habar n-am cum s-ar fi putut face asta şi nici nu e treaba mea să ştiu. E a lui Gheorghe şi Ivaşcu, care, în tot cazul, ar fi trebuit să se documenteze mai mult: fie despre scrimă, fie despre cinema.
Pentru un film de aproximativ 80 de minute în care jumătate din timp ni se servesc time lapse-uri, e totuşi ironic faptul că, în sală, timpul trece atât de încet.
