O extraordinară vitalitate a răului domină lumea imaginată de parabola lui Mircea Daneliuc. Un simbolic spaţiu concentraţionar devine fundalul tragediei unui grup care, abia scăpat de teroarea unei dictaturi asistă (şi chiar participă) la întemeierea alteia. Încriminările animă relaţiile dintre personajele care se acuză reciproc de complicitate la ororile nazismului, dar şi la abuzurile şi fărădelegile care se nasc sub ochii lor. Liderul care se impune prin forţă agită sloganuri comunitare şi o demagogie care cere sacrificiul intereselor personale pentru cele ale colectivităţii. Perfid şi machiavelic, el reuşeşte să-i învrăjbească pe unii împotriva altora transformând pe fiecare în delator şi torţionar. Trimiterile la experienţa Piteşti, la înjosirile practicate cu voluptate în închisorile comuniste sunt clare şi percutante.
Ca şi în Croaziera, Daneliuc studiază prin reacţiile şi relaţiile unui grup care se confruntă cu “o încercare” mecanismul dictaturii în angrenajul său de laşităţi, compromisuri şi complicităţi. Degradarea peisajului uman în A unsprezecea poruncă este împinsă la extreme naturaliste şi aminteşte de cuvintele lui Cioran: “Cât de fireşti şi inatacabile sunt instinctele josnice”. Coşmarul acestor “suflete moarte” care acceptă dictatura ca pe o fatalitate este izvorât dintr-un apăsător sentiment de vinovăţie. Povara acestei culpabilităţi este senzaţia cea mai acută deşteptată de pelicula lui Daneliuc. Ea aminteşte puternic de acel moment din spectacolul din 1971 al lui Radu Penciulescu “Regele Lear” când, pe replica decăzutului suveran “Nimeni nu e vinovat”, lumina se aprinde brusc în sală făcând pe orice spectator de bună credinţă să roşească.
