Vulpe vânător (2)

     „Nici eroi, nici lași”, precizează ștraiful publicitar al filmului lui Stere Gulea, sintagma fiind o lapidară și inspirată explicație a intențiilor regizorale. O peliculă dedicata „stării Timișoara '89” putea să cadă ușor în capcanele triumfalismului și ale clișeelor patetice de care nu prea sunt scutite evocările Revoluției române. Teama de ridicol și emfază I-a făcut pe regizorul care a amânat cu aproape doi ani premiera să evite soluția reconstituirii evenimentelor, de tipul Crucișătorul Patiomkin, și să se concentreze asupra unei povești cu oameni obișnuiți. Asupra unor destine marcate de aspirația libertății.
     Normalitatea personajelor contrastează puternic cu anormalitatea constrângătoare a lumii în care ele trăiesc. Este vorba despre ultimele luni dinaintea căderii dictaturii, cu umilințele cotidiene cunoscute, materiale și morale, cu supravegherea strictă a intimității tuturor și mai ales a acelora care cârtesc. Aparținând categoriei incomozilor, eroina este o profesoară care se revoltă împotriva scoaterii copiilor la recoltatul roșiilor și care, în general, „nu-și prea ține gura”. Ca și prietenii săi dintr-o formație rock ce cântă pe texte cu aluzii subversive, ea intră în vizorul securiștilor cu metode „rafinate” de băgat oamenii-n sperieți. În timp ce cântăreții sunt anchetați și bruscați „la sediu”, tânăra cârcotașă este vizitată în absență de „băieții nevăzuți” care îi ciopârțesc, încetul cu încetul, blana de vulpe așezată pe parchet.
     Mașinăria de semănat frica a Securitații își verifică eficiența nu numai în efectele acțiunii ei asupra rebelilor, ci și în alterarea relațiilor dintre personaje. Metafora mărului roșu locuit de vierme, din prima secvență, își găsește tălmăcirea în evoluția sentimentelor profesoarei față de buna ei prietenă devenită amanta unui securist. Suspiciunea care otrăvește totul este sugerată subtil, din frânturi de gesturi și de reacții cu autentică încărcătură psihologică și umană.
     Peliculă cu foarte bună observație realistă, Vulpe vânător se ferește cu succes și de păcatul maniheismului: nici unul dintre protagoniști nu este supradimensionat eroic. Nici profesoara, căreia încep să-i cedeze nervii la insistentele mesaje amenințătoare ale securiștilor, nici doctorul, de asemenea scârbit de aberațiile regimului, și care, în zilele revoluției nu dovedește cine știe ce curaj. În interpretarea Oanei Pellea, eroina spionată și persecutată nu este luminoasă și iertătoare, ci tăioasă, cam inflexibilă, uneori brutală, portretul oferind nuanțele credibile tocmai pentru că nu e „exemplar”. Foarte inspirat în rolul medicului, Claudiu Istodor își ferește — și el — personajul de linearitate și de „efigia de revoluționar”.
     Poate că cea mai complexă prezență este tocmai prietena angajată într-o idilă cu maiorul de securitate, debutanta Mara Grigore intuind resursele generoase ale partiturii și jucând credibil sfâșierea între impulsurile femeii îndrăgostite și ale persoanei sincer oripilate de ororile întruchipate de instituția pe care iubitul ei o servește.
     Nici la capitolul sentimental filmul nu lasă loc melodramei. Salvarea ticălosului cu farmec (un Dan Condurache în foarte bună forrnă) sugerează sustragerea vinovaților de la judecată și perpetuarea practicilor acestora (vezi vulpea ce continuă să fie tăiată). Interogația „Ce ai, Doamne, cu noi?” punctează trist un final care nu se vrea înălțator, ci avertizant.
     În afara unei echipe actoricești bine pusă în valoare, Stere Gulea și-a asociat excelenți profesioniști ca Florin Mihăilescu (semnatarul unei imagini deliberat terne, apăsătoare) sau Horea Murgu (creatorul unei coloane sonore cu obsesive rapeluri mediatice din epocă, cu sigur efect dramaturgic). Regizorul a făcut un film cinstit, bine povestit, cu pasaje memorabile. Destulelor calități le lipsește însă ceva pentru ca Vulpe vânător să fie un titlu de vârf al filmografiei sale și aș lansa o ipoteză: pecetea de autor, atât de prezentă în Moromeții.