Noroc că exista și căi neștiute prin care stima datorată unei opere și unui artist capătă o autonomie a sa, o forța cumva magică, independentă de capriciile și umorile contextului imediat. Daca lucrurile n-ar sta așa, dacă, de plida, considerația acordată unui nume ar fi pusă la vot ori condiționată de un consens al colegilor, primii care ar avea de pierdut, în spațiul nostru cineast, ar fi autorii filmelor de excepție. Evident, nu toți cei buni ar suferi consecințele ingratitudinii, fiindcă votul și consensul au și perfidia lor, știu să-și acopere jocul: ce nu se conferă pe merit unuia, se oferă suplimentar altuia de alături. Însă există candidați siguri și stabili la ingratitudinea contemporanilor ― nu neapărat la ostilitatea lor fățișă, nici la resentimentele manifeste, ci la politețea secret-refractară a breslei care iese mai bine în relief astăzi, când nu se mai poate da vina pe culturnicii dictaturii. lar perdanți din oficiu, în acest registru, au fost și sunt cei mai buni dintre cei buni. Împotriva lor se coalizează, la o adică, toți ceilalți, deși rareori îndrăznesc o desconsiderare rostită în public. Desconsiderarea se pronunță îndeosebi în aparteuri ori prin pana vreunui gazetar vindecativ-rătăcit printre critici sau prin ierarhiile unui juriu prezidat la întâmplare. Ceea ce nu înseamnă că o atare lucrare obscură și tenace nu are eficiența ei nocivă, în subevaluarea valorilor, agravată, într-o artă socotită a efemerului, de numitul „efect de tobogan al erei audio-vizualului”.
Lucian Pintilie împărtășește soarta predecesorilor săi
Victor Iliu și
Liviu Ciulei prin stima împărțită și versatilă de care se bucură în mediile cineaste și adiacente. Numărul mic de filme adunate de-a lungul deceniilor nu e fără legătură cu această cauțiune. Înainte de decizia forurilor de la intrarea în producție până la decizia de blocare a difuzării și apoi la lansarea pe ecrane cu o întârziere de un deceniu, tocmai de rezervele și de indiferența colegilor de la casa de filme și din diferite comisii s-a lovit
De ce trag clopotele, Mitică? Cu totul recent, nu altă instituție decât Uniunea Cineaștilor, prin juriul său pentru premiile pe anul 1992, nu numai că a privat
Balanța de Marele Premiu, dar l-a și împins către locul trei sau patru, prin intercalarea Premiului pentru regie cu un Premiu special al juriului și un Premiu pentru cea mai bună ecranizare acordat altor producții. Ș.a.m.d.
Am ținut să revăd de mai multe ori
De ce trag dopotele, Mitică?, în încercarea de a descoperi ceea ce nu reușisem să remarc la primele vizionări: acele ultragii aduse sentimentului național și o anume „ofensă” precisă la adresa tricolorului însuși, reclamate de unii colegi a căror bună credință n-o pun la îndoială. Suspectându-mă de tot felul de infirmități ale spiritului de observație și nu numai, am zâmbit finalmente (subliniez, ca să nu fiu greșit înțeles am zâmbit) amintindu-mi de relatarea lui André Bazin despre o proiecție cinematografică într-un trib african. După „vizionare”, misionarii europeni i-au întrebat pe băștinași ce-au reținut din film, iar ei au răspuns, spre stupefacția europenilor, că au reținut găina! De-abia la revederea filmului, misionarii au descoperit în planul doi o găină trecând prin câteva cadre. Ei bine, în ceea ce mă privește, n-am reușit nici la a treia vizionare să-mi dau seama ce ofensă aduce tricolorului cocoșul din filmul lui Lucian Pintilie. Complicate treabă ― percepția cinematografică!
În afara rezervelor de ordin tematic (reiterate pentru
Balanța, la ultimul festival de la Costinești, ce-i drept numai în aparteuri dar distanța s-a simțit și din prezentarea filmului în afară de concurs „la cererea autorului”, bineînțeles), alte două obiecții tind să diminueze aprecierea filmografiei din care ar fi urmat să propunem un titlu sau două, spre a fi trase pe casete video: teatralitatea (mai ales în adaptarea piesei „D-ale carnavalului”) și (asta mi-a spus un poet) „spiritul pamfletar” (acuzat în
Balanța, dar ușor de depistat în toate celelalte). Pintilie n-ar fi, de fapt, cineast, ar fi, asemeni lui Ciulei, un regizor de teatru rătăcit într-un teritoriu străin, practicând și el un „cinematograf impur” (din nou ne scutește de replică Bazin). Sau, vorba interlocutorului meu poet, nu prea ar fi nici regizor, ci un pamfletist care se prevalează de mijloacele scenei și ale ecranului spre a strica imaginea românilor în lume! Ciudat e însă că, în loc să-și lase imaginea „stricată”, lumea cinematografică a îmbrățișat cu entuziasm ultimul opus al lui Pintilie ca și pe precedentele și cele mai de seamă publicații de specialitate franceze au trecut pentru prima dată explicit numele unui român printre marii cineaști din Est. Și nu ca pe un autor nihilist, ci exact invers, ca reprezentant de frunte al unui „cinematograf al credinței”, opus „cinematografului iluziei, exhibiției și ilustrației” (Thierry Jousse ― „Cahiers du cinéma”). În fine, cel mai nedrept subterfugiu al ingratitudinii e a concede că Pintilie a făcut, eventual, filme ceva mai bune doar la început:
Duminică la ora 6 „din punct de vedere cinematografic” și
Reconstituirea „sub raport tematic”.
Destule motive de a încălca regula jocului, autoimpusă la rubrica de față. Pentru acest cel mai important cineast român din ultimul pătrar al veacului ― primul care s-a regăsit integral pe sine după 1989 și unicul ale cărui pelicule sunt toate în cel mai înalt grad reprezentative ― propunem tragerea pe casete video nu a unui film sau două, ci a tuturor celor patru realizate în țară (n-am văzut, nefiind încă difuzat în România,
Salonul numărul șase, turnat în lugoslavia în anii '70, după o schiță de A.P. Cehov).
Performanțele pentru care merită văzut astăzi filmul de debut
Duminică la ora 6 (1966) sunt, mai întâi, dimensiunile contre-emploi-ului său tematic și ideatic, întoarcerea pe dos a schemei eroice și transformarea filmului într-un poem al tragismului surd, al mefienței, morții și trădării, în numele unei cauze necunoscute, fără chip, fără respirație și fără orizont; apoi, lansarea formulei narative a tânărului cuplu itinerant, în care
Irina Petrescu și
Dan Nuțu anticipează în multe privințe, deși in nuce, pe
Maia Morgenstern și
Răzvan Vasilescu din
Balanța: aceeași căutare reciprocă și a destinului comun, în care luciditatea și umorul inteligenței cenzurează, dar și hrănesc vraja emoției și iubirii; e vârsta hieratismului expresiv, ușor încifrat, în unitatea stilistică a imaginii mai ales cu concursul operatorului
Sergiu Huzum.
Cum ne-am dat seama la a doua premieră, după 20 de ani, în 1990, unicatul numit
Reconstituirea este filmul fără nici un rid sau derogare de optică, fără disimulări esopice, dar și fără stridențe demonstrative, în contestarea celei mai ingenuu-perfide dintre utopiile totalitare ― cea mai dureroasă dintre malformații: educația tinerilor și formația umană în general. Din nou un cuplu, de data aceasta de prieteni — elevii delincvenți (
George Mihăiță și
Vladimir Găitan), dar într-o compoziție poliedrică și polifonică, deși statică, într-o singură ambianță, a bufetului de ștrand popular, cu proximitățile sale accesibile, din care nu lipsesc găștile volante și muntele încețoșat. E un spațiu în care încape întreg „sistemul educațional”, recte represiv, aleatoriu și finalmente criminal: procurorul indolent (
George Constantin), profesorul divagant și acuzator în același timp (
Emil Botta), milițianul cu abilități de îndrumător al artelor (
Ernest Maftei) ș.a.m.d. până la insolația turmentată balcanic a anonimilor — bufetierul și șoferul sau fata exuberantă (
lleana Popovici, fiindcă „am întâlnit și tineri fericiți...” cum văzusem și în filmul de debut), până la mulțimea care vine de la meciul al cărui zvon l-am auzit tot timpul, cum n-am scăpat din vedere ecranul televizorului veșnic aprins. Totul cuprins în haloul unui tragi-comic infinitezimal filtrat, fără a fi uitat cinematograful, fiindcă aparatul care filmează „reconstituirea” infracțiunii tinerilor este omniprezent și determinant, mai ales la omuciderea „bine intenționată” din final, aceasta fiind tema secretă a filmului, într-o primă auto-referențialitate a cinematografiei noastre.
După două filme în care tragismul mocnește surd sau e asumat cu bravada zâmbetului,
De ce trag clopotele, Mitică? este saltul paroxistic de tensiune care nu putea să nu se producă în universul filmic al lui Lucian Pintilie. lar spre a nu fi inerțial, el convertește decis drama în comedia enormă. larăși o montare într-un perimetru restrâns, sufocant și prin aceasta virtualmente exploziv, împrumutat din piesa lui Caragiale „D'ale carnavalului”, cu personajele sale rotindu-se în cercul vicios din jurul frizeriei lui Nae Girimea. E o lume de periferie, dar în care toate personajele au o volumetrie și o volubilitate de zeități catapultate în mizerie și discordie (
Victor Rebengiuc,
Mariana Mihuț,
Petre Gheorghiu,
Tora Vasilescu,
Gheorghe Dinică,
Mircea Diaconu ș.a.m.d.), într-o acumulare telurică de energii, până la nivelul delirului, cum zice circumspect regizorul în scenariu. Adevăratul nume, nemărturisit, al stării și al temei, e însă fanatismul și deriziunea lui: în amor și trădare, în opinii politice și ignoranță, în gesturi și vorbe ― „Năică, și am să-ți torn o revuluție, da' o revuluție... să mă pomenești!” zice Mița cu vitriolul sau cu toporul în mână. Cuplul, dublat, intercalat, se pulverizează, devine o ipoteză confuză, într-un dans acrobatic, în acest film care, departe de a fi teatral, are în el atâta mișcare violentă și totuși cumva abstractizată, ca orice joc, încât se apropie de ipoteza cinematografutui pur și a „cinegrafiei integrale”, cu necesara gratuitate înșelătoare a crezului și formelor. Fiindcă — de ce trag atât de puternic toate aceste clopote?! ― „De funie...”. Trebuie să fii victima unei inerții mult prea sedimentate ca să înțelegi altfel decât ca expresie supremă, răsturnată, a unei disperate tandreți, replica finală ― „Lasă-i să moară proști...”
Cu
Balanța, film prea recent pentru a mă extinde și a cita alte nume, Lucian Pintilie pornește din nou la drum cu tânărul său cuplu itinerant de la început, regăsit și reconfigurat, pe un nou palier, vecin picarescului tragi-comic post-modern, ultragiant bineînțetes pentru retardarea noastra pretențioasă, nevoie mare, care a acuzat lipsa de elaborare estetică. Mai tânăr decât oricând, la cei 60 de ani pe care tocmai îi împlinește în acest an, cineastul ne-a oferit în ajun un film al credinței ineluctabile care-i străbate întreaga operă, liber de toate snobismele ce fac numai deliciul compensatoriu al numitei retardări. Și nu s-a sfiit (blasfemie!) să resanctifice ceea ce pentru spiritul prea comun era iremediabil compromis și pierdut, unul dintre simbolurile locale ale credinței neperisabile ― stejarul din final.
