Fidel ca ecranizare, aproape lectură în imagini a textului, dar punând de la sine multă virtuozitate tehnică, devenind și un recital personal al regizorului Ciulei, Pădurea spânzuraților afirma la timpul său autonomia cinematografului într-o competiție cu literatura, a imaginii în raport cu cuvântul. Mai potrivit ar fi poate termenul de „tălmăcire”, decât acela de „ecranizare”, căci e vorba în fond de transpunerea într-o altă limbă a unui miez literar, păstrându-i intacte interioarele inefabile, genele predestinante. Metabolismul operei lui Rebreanu funcționează netulburat în acest nou trup de peliculă, în care și încetineala epică, și sobrietatea colocvială, și cenușiul dur al exteriorului, și răbdarea larg desfășurată a analizei sunt repetate și reproduse aidoma. Corneilleana dilemă a ofițerului Bologa este trecută din nuanță în nuanță, de la un pol la altul al ei, fără cea mai slabă concesie față de personaj, ba poate cu asprime în plus. Orbit de ordinea sa structurală, de neutralitatea sa rigidă, Bologa eludează la început tot ce ține de suflet și spirit, ajunge treptat la dreapta conformare cu vocea normală a idealului și sfârșește prin a se arunca sfidător în fața tăvălugului nivelator al autorității. Asta în timp ce, în contratimp, cei din jur parcurg calea inversă, de la curaj la conformism, de la răzvrătire la obediență, iar în fundal mașina războiului duduie monoton și dezumanizant, subliniindu-le neputința. Justificarea sacrificiului e strălucit motivată: totul în viață fiind pierdut, singura salvare constă, pentru Bologa, în acceptarea, chiar utopică, a idealului, în câștigarea adevăratului curaj, acela de a privi lucruriIe în față, de a crede „în ceva mai presus de noi”.
Printr-o savantă simfonizare a procedeelor tehnice, a punerii în cadru, a alternării și ritmicizării unghiurilor, Ciulei zugrăvește o vastă frescă barocă, în care oamenii par neînsemnate entități cufundate în noroi, dar ridicate apoi spre izbăvire de spiritul eliberat, de radicalizarea convingerii. Riguroasă demonstrație de logică analitică, demers obiectiv în conștiință, Pădurea... rămâne, la două decenii după filmare, un film la fel de viu, de neîmbătrânit, de percutant. Ceea ce ne dă o nouă măsură a clacisicității, în același timp a modernității sale.
