Când apărea, în 1965, pe ecrane, Pădurea spânzuraților era considerat, deși venea din partea unui om de teatru în primul rând, filmul cel mai dens și mai „profesionist” pe care îl cunoscuse cinematografia română. Astăzi, după un deceniu și jumătate, impresia de mare densitate artistică nu se schimbă, deși — ciudat (sau poate firesc) — operele artei a șaptea sunt foarte perisabile, ele depinzând mai mult decât altele de moda momentului. Filmul lui Liviu Ciulei n-a depins de nicio modă (îl împiedica într-un fel, ce-i drept, și calitatea sa de ecranizare), astfel încât astăzi poate fi luat în serios ca în ziua premierei.
Marea sobrietate a lui Ciulei se datorește unei îmbinări paradoxale de reținere și patos. Filmul său este rece în expresie și fierbinte în semnificații. Regizorul a ținut parcă să nu intervină decât în sensul negării propriei prezențe. A rezultat o compoziție savantă, clădită din aproape în aproape, cu o veridicitate sigură, care țâșnește zgârcit, ca din piatră. Secvențele emoționează prin subtilități, ansamblul te revendică prin forță, te implică prin adevărul său. Ce-și poate dori, mai mult decât atât, un specbator?
Acțiunea a fost axată pe un contrapunct de teme: frica și pierderile rezultate din ea. Epilogul e tragic: eroul își reprimă spaimele abia în momentul capital de dinaintea morții, când ar fi fost — doar atunci — îndreptățit să se supună. Victoria sa — asupra propriilor slăbiciuni și asupra morții totodată —crește îndoit în semnificații. O puternică solidaritate se revarsă retrospectiv, făcându-l pe spectator să rejudece procesul, adoptând sentințe care îl vor părăsi cu greu.
Asupra războiului, filmul aruncă un fascicol de culoare cenușie. Atmosfera este răvășită, contorsionată, uneori exagerat de aridă, spre a sugera disperarea. În acest climat calcinat, personajele acționează mașinal, atitudinile lor fiind parcă dictate de tirania unui coșmar. Izbucnirile, tentativele de evadare recad foarte repede în context. Klapka pendulează între elanuri și prudență. Müller dispare într-o împrejurare vecină, ca incertitudine, cu utopia ce-l caracterizează. Și astfel, Apostol Bologa nu rămâne, el însuși, decât un început, și un sfârșit, și un nou început de ciclu. Stereotipie a scepticismului!
Dacă n-ar fi apoteoza din final! Ea atinge acel punct unic, de incandescență umanistă, de la care întreaga operă se aprinde în sensuri, reabilitând perenitatea valorilor morale. Eroul intră în istorie „cu moartea pe moarte călcând”, lăsând în urmă tot ce era slab-omenesc și umanizându-se la modul simbolic.