Nimic de spus, în afara imaginii ― afirmam data trecută, și nu altul pare a fi fost dezideratul urmărit de cineast în realizarea acestui film (care pornește de la un scenariu propus de Șerban Velescu, reelaborat și definitivat însă de către Dan Pița)... De aici, și marcata funcționalitate a dialogurilor ― filmul preluând din bogata textură a romanului (un soi de monolog interior rostit la persoana a treia), doar strictul necesar propriei arderi, care se consumă aproape exclusiv la nivelui vizualului.
Primatul imaginii asupra celorlalte elemente ale discursului filmic este impus atât de ritm, intrinsec povestirii vizuale (echivalată cu «spațiul geometric în care se exercită activitatea noastră contemplativă», ca să-l reluăm pe Lavelle în termenii unuia dintre comentatorii săi) cât și de concluzia către care filmul se îndreaptă, căci mirajul „porților de vis” nu semnifică decât evadarea prin imagine ― în imaginar. Tendință proprie nu numai Dariei și fratelui ei, ci ― cum se vede din secvențele de „reverie” ― și prințului. Acestui univers al imaginii și imaginarului deopotriva, i se subordonează decorurile (semnate împreună, dar concepute ― bănuiesc ― pe rând, de Constantin Simionescu, Călin Papură, Petrică Veniamin) și costumele (purtând amprenta Cătălinei Ghibu). În ambele cazuri, adecvarea Ia obiect (adică la intenția regizorală) mi se pare principala calitate ― cea care și trebuie urmarită în colaborarea cu un regizor de talia lui Pița... În ciuda unor observații (sau rezerve) de amănunt.
Concepția plastică a filmului este întregită de muzica lui Aurelian Octav Popa ― muzică ce cade în falduri grele peste articulațiile povestirii ― și în egală măsură, de coloana sonoră, închipuită de Sotir Caragață ca o „a patra dimensiune” a filmului, amplificându-i sensurile incluse în narativ și imaginar.
Bogata galerie de personaje ce se descoperă ochiului în Noiembrie, ultimul bal este organizată conform sugestiei din titlu după principiul dualului: soț – soție (generalul – Aglae, doctorul – Frosa, Mazu – nevasta-sa), prieteni (Ortac – Cataramă, ceea ce ar putea să însemne și „prieteni la cataramă”), frate – soră (Daria – Emil). Aceeași adecvare la obiect trebuie s-o recunoaștem și în cazul prestațiilor actoricești ― asigurate în ordinea enumerării de mai sus de către: Florian Potra – Gabriela Baciu (ambii debutanți), Cornel Revent – Cătălina Murgea, Giony Popovici – Valeria Cociaș, Sergiu Tudose – Cornel Scripcaru (de asemenea debutant), Șoimița Lupu – Gabriel Costea (idem). În mai toate cazurile, e de remarcat vigoarea și credibilitatea cu care interpreții „dau viață” unei lumi omogene în diversitatea ei.
Și, urmând tot sugestiei din titlu, perechile se fac și se desfac într-o perpetuă mișcare a cărei (ascunsă) rațiune nu poate fi decât evidențierea singurătății personajului principal. Căci fimul lui Pița ― ca și, în esență, romanul lui Sadoveanu ― este filmul unui singur erou și acesta preponderent negativ (în ciuda multelor lui calități și-a unei superiorități intelectuale de veritabilă excepție). Din această perspectivă, celelalte personaje n-au decât funcție secundară, formând cum spuneam o (respectuoasă, oarecum) galerie de-a lungul căreia prințul își plimbă singurătatea.
Printr-o interpretare de mare sobrietate, adevarată „sumă” de gesturi, vorbe și atitudini «abia-nțelese, pline de-nțelesuri», Ștefan lordache sugerează admirabil existențialismul deprimant al personajului, condiția și psihologia de superior ratat ale acestuia.
Și cred că ― personală, în primul rând ― marea sa reușită, de a crea permanent, printr-o neobosită vervă a amănuntului, starea de singuratate înfrântă a prințului, trebuie pusă în legătură cu celălalt personaj simbolic al filmului reprezentând singurătatea triumfătoare (prin nepăsare)... E vorba de hingherul locului, aflat la antipodul sistemului social care făcea din prinț personajul cel mai „sus pus” al târgului.
Interpretat cu reală dăruire și aplicație de către tânarul actor Valentin Popescu (impus atenției noastre tot de Pița, în Pas în doi), hingherul ni se relevă ― printr-un complicat sistem de „vase comunicante”, de relații cu aproape toate celelalte personaje ― drept umbră statornic urmăritoare a prințului... Căruia, pus parcă și mai puternic în lumină de acest „memento” tragic și hilar, Ștefan Iordache îi asigură o identitate puternică și de neuitat.
