Al treilea ochi al lui Nicolae Ceauşescu

     Serge Daney spunea că, odată cu apariţia Cinematografului - cu mai bine de un secol în urmă, orice eveniment istoric există pe peliculă şi poate fi invocat ca un martor (mai întîi tăcut, apoi sonor) al acelor evenimente. Andrei Ujică face un pas mai departe şi spune, în această uluitoare Autobiografie a lui Nicolae Ceauşescu: viaţa oricărui personaj istoric suficient de filmat în timpul vieţii poate fi reconstituită punînd cap la cap imaginile care există cu el. Altfel spus, poţi face un film „de ficţiune” cu persoane reale - un fel de Truman Show în care Truman nu ar fi personajul interpretat de Jim Carrey, ci preşedintele american cu acelaşi nume. Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu nu este un „documentar”, după cum nu este nici „docu-dramă”. Ujică nu a filmat nimic, pentru că totul era deja filmat; a montat, pur şi simplu, imaginile de arhivă „cu Ceauşescu” şi i-a reconstituit aventura istorică - o aventură care, fiind vorba despre liderul unei ţări, a antrenat destinul însuşi al acestei ţări.
„Pur şi simplu”, e un fel de-a spune: filmul sui generis al lui Ujică este cît se poate de pur, dar nu este nicidecum „simplu”. Şi asta nu doar deoarece, pentru a ajunge la economia celor 3 ore de running time, autorul a trebuit să vizioneze mii de ore de material filmat. Ci pentru că, într-un proiect de asemenea anvergură, conceptul e totul, iar conceptul Autobiografiei... amestecă acest „al treilea ochi” (care este imaginea filmată) cu reflecţia asupra lui, asupra Istoriei şi asupra Ficţiunii pe care, orice s-ar spune, Istoria o proiectează în imaginarul colectiv.
Filmul lui Ujică este pasionant pe multiple planuri. O dată pentru că, spuneam, „al treilea ochi” a fost destul de rar investigat cu mijloacele cinematografului, majoritatea covîrşitoare a reflecţiei asupra lui făcîndu-se în şi prin scris («Histoire(s) du cinéma» al lui Godard este una dintre excepţiile fericite). În al doilea rînd, nu este vorba despre orice imagine, ci despre imagini strict codificate, aparent neuter şi „impersonale”: imaginile oficiale despre un dictator. Ujică a avut însă acces şi la home movies cu Ceauşeştii (în vacanţă în ţară/afară, la munte/la mare, la vînătoare etc.), iar combinarea imaginilor acestora cu cele văzute la televizor constituie mult mai mult decît un „scoop”: e ca un fel de legitimare a celui de-„al treilea ochi” în sensul său fundamental şi profund de privire alternativă. Operînd cu (grosso modo) imagini oficiale, Ujică a reuşit paradoxul miraculos de a scoate la lumină (ăsta fiind al treilea motiv pentru care Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu e-atît de pasionant) alternativitatea proprie Cinematografului. Este ca şi cum, călătorind nonstop cu Ceauşeştii şi nevăzut de ei, un Orson Welles ar fi înregistrat aventura lor istorică şi domestică în vederea unui monumental (şi infinitezimal totodată) Citizen Ceauşescu.
Cum „iese” Ceauşescu par lui-même? Neaşteptat de complex! Ascensiunea lui politică fulminantă, de la băiatul necioplit de la ţară, aciuat pe lîngă Gheorghiu-Dej şi făcîndu-şi „ieşirea” la înmormîntarea acestuia, şi pînă la liderul autoritar şi autarhic invitat peste tot, din China şi Coreea de Nord la Casa Albă şi Buckingham Palace, este subîntinsă de stîngăcii private în aceeaşi măsură în care este întărită de abilităţi publice. Ceauşescu se dezvăluie rînd pe rînd ingenios şi ingenuu, inspirit şi expirat, aberrant şi tuşant. „Al treilea ochi” îl priveşte necruţător şi înţelegător, ca un fel de jurnal - nu „de actualităţi”, ci intim - ce va servi drept martor la „procesul” său (şi care, nu întîmplător, pare filmat cu „camera ascunsă”!).