Reportaj de pe platoul de filmare:
Cu mâinile curate un film după scenariul lui
Titus Popovici și
Petre Sălcudeanu, în regia lui
Sergiu Nicolaescu.
De-o oră caut echipa de filmare. O găsesc în cele din urmă, undeva, pe cheiul Dâmboviței, spre Operă.
Pe malul stâng, o porțiune de trei sute de metri, strada nu mai seamănă cu restul ei. Un zid lung, cenușiu, e plin de afișe, unul lângă altul, unul peste altul. Anunțuri, reclame, publicitate titluri de filme la mare modă acum un sfert de secol (
Venera oarbă!), ziare ale vremii, reclamele localurilor de noapte, spectacole de circ, chemări patetic-demagagice ale partidelor „istorice”...
De la primii pași făcuți dincolo de panoul care indică „Platou de filmare!” simți în aer ceva din atmosfera tulbure, incertă, contradictorie a acelor zile (suntem imediat după 23 august 1944). Reacțiunea întreținea încă haosul economic din timpul războiului și bande de hoți și spărgători, utilizând arme de foc din arsenalul gansterilor, terorizau capitala. Totuși, la ora aceasta strada e liniștită. Ici-colo, distribuiți în diferite puncte ale „spațiului istoric” devenit spațiu dramaturgic, bărbați și femei, cei mai mulți vârstnici, îmbrăcați în costumele epocii, discută în șoaptă, grupuri sau perechi, nestingheriți de restul echipei și de febrila pregătire a filmării. (Momentul care se va filma aici nu constituie de altfel un nod de dramaturgie, ci o secvență de atmosferă, prin care „se trece”, cum treci pe strada...)
Nici unul dintre membrii figurației nu este actor, dar toți sunt „foarte în rol”. Decorul le este familiar, ca și costumele și ambianța, așa încât, nu-i mai fac curioși detaliile tehnice, reflectoarele imense, într-o ridicolă competiție cu soarele torid. Nu acordă importanță nici măcar acelui miraculos aparat, la care regizorul Sergiu Nicolaescu își stabilește unghiul și cadrează.
Poate că nimeni n-a auzit comanda lui Sergiu Nicolaescu: „Atențiune! Motor!” ...Dar în acea clipă răspunzând mai degrabă unui comandament interior și subtil, se pun cu toții în mișcare, străbătând porțiunea de trotuar indicată de miza-n scenă. Unii se plimbă - perechi sau solitari - alții sunt grăbiți undeva anume, preocupați, concentrați, încrucișându-se cu limuzinele negre, tip '39-'40, care și ele, la același semnal, au demarat și circulă în plină viteză, parcă având de străbătut kilometri de șosea... Mișcarea e cursivă, firească, o simplă și naturală trecere pe stradă, dar timpul nu mai este cel de acum, iar pietonii au uitat ce vârstă au, trăindu-și vârsta deplinei maturități, sau a tinereții, acum douăzeci și opt de ani... Dar... „Stop!!!”...
...S-au oprit. Pietoni, mașini, tramvaiul cu un singur vagon, scârțâind ruginit...
„Reluăm cadrul!... Reduceți figurația!”... Jumătate din figuranți au fost trecuți pe trotuarul celălalt, lângă parapet. Femeile se despart greu, cu tristețe, de pălării, de poșete, de mantouri. Garderobiera preia costumele... În hainele de azi se simt stinghere. După cum străine se simt și de restul echipei, de trecătorii de pe partea cealaltă a Dâmboviței, de toată forfota aceea concretă, contemporană, cotidiană... Privirile lor par să reproșeze cuiva această joacă „de-a timpul”, în care au fost luate drept păpuși mecanice. Cineva le-a restituit, pentru câteva clipe, vârsta de aur a tinereții lor, le-a mai creat-o o dată, ca un demiurg, care, apoi, plictisit și indiferent, a oprit mecanismul și le-a dat la o parte...
De data asta, însă, demiurgul este el, artistul, regizorul, al cărui material de lucru nu este nici culoarea, nici marmura, nici sunetul, ci însuși fluxul firesc al substanței umane și care, în loc de „Fiat lux” a folosit o formulă seacă, aridă, aspră, cu multe consoane, un substantiv care, în forma rece, nearticulată, și-a asimilat verbul, fiindu-și lui însuși de ajuns, subiect și predicat, o propoziție simplă dar la fel de categoric imperativă: MOTOR!
