“Déjà vu” : Demonul de la amiază

    Ce să fie déjà vu? Micile drame extraconjugale? Au trecut cohote-cohorte pe ecranele lumii.  Filmările din unghi subiectiv (p.o.v., dacă vreţi)? Câte-n lună şi în stele. Avem de toate: unghiul masculului, al femeii, al copilului, al vecinului, al lui Dumnezeu, ba chiar şi al diavolului, precum în Post tenebras, lux, al regizorului mexican Carlos Reygadas.

Tentantă este şi extinderea procedeului pe toată durata story-ului, precum în cazul recentei producţii a lui Dan Chişu, cu riscul de rigoare: înghiţirea poveştii de către tehnică. Chiar şi o remarcabilă creaţie de acum câţiva ani, La femme défendue, văzută exclusiv prin ochii bărbatului, care era şi regizorul peliculei, Pillipe Harel, nu a scăpat, până la urmă, de pericolul transformării camerei subiective într-un corset formal, în ciuda performanţei actoriceşti a unei actriţe uluitoare, Isabelle Carré. De altfel, spectatorul, lipsit de libertatea privirii, nu-şi poate găsi bucuria decât în jocul celei sau celui care interpretează personajul cheie. Dan Chişu nu avea cum să nu ştie asta, cu atât mai mult cu cât el şi-a asumat un dublu risc, în calitatea sa de manipulator-şef, el fiind şi bărbatul nevăzut din film, şi cameramanul, omul cu aparatul aşezat ca într-un cuib într-o cască purtată pe cap. Mişcările lui, fatalmente puţine, limitează privirea. De ce să ne agăţăm? De amănuntele unei case „de artist”, cu elemente decorative rafinate, căutate şi oarecum teatrale? Nu ne putem clăti ochii, cum se spune, bâţâiala camerei dă să ne obosească, dacă nu ar funcţiona marea miză: actorul potrivit şi textul adecvat. Ele există în Déjà vu. 

     Ioana Flora, actriţă cu largi disponibilităţi, din fericire bine puse în valoare de cinematograful nostru, ne lasă să fim martori nestânjeniţi ai micii ei istorii sentimentale cu un bărbat încă însurat, ajuns la vârsta când gheara a ceea ce francezii numesc „le démon du midi” (dacă tot suntem pe teritoriu francez!), „demonul de la amiază” începe să dea târcoale. Personajul masculin, Mihai, are într-un fel, rolul porteurului din balet, replicile bărbtului nevăzut stârnesc şi întreţin trăirile schimbătoare ale femeii. Din ping-pongul dialogurilor răsare viaţa unei zile care pare a fi una de răscruce în existenţa cuplului încă nelegal constituit. Aflăm, din generic, că tot textul rostit aparţine chiar celor doi, Ioanei Flora şi lui Chişu. Nu ştiu cât au migălit replica, nici când au recurs la improvizaţie, dar naturaleţea lor, aerul de „acum născute” fac farmecul filmului. Fără ele, fără trecerile Ioanei Flora de la stinghereala primei nopţi în casa iubitului la îndoială, de la bănuieli la scormoneli în trecutul acestuia în încercarea unor deducţii logice, aducătoare de siguranţă (vezi sâcâitoarea întoarcere pe o parte şi pe alta a binomului dragoste-respect), am fi avut sentimentul unei simple priviri prin gaura cheii. Lungul drum al celor doi spre vila de la Izvorani, apariţia celui de al treilea element al ecuaţiei, nevasta înşelată (Mirela Oprişor), ne îngăduie să alunecăm tot mai mult în intimitatea unor relaţii în fapt fragile, în care nici rupturile, nici ataşamentele nu par a fi definitive. Bărbatul hotărât să termine pentru totdeauna, să-i spună soţiei sale, plecate de acasă, totul despre relaţia cu celalaltă, veche de trei ani, se pierde cu firea în faţa neprevăzutului: casa de vacanţă spartă, consoarta leşinată. Habar nu avem cum se va descurca, cert este că le îmbarcă pe amândouă în maşină şi Dumnezeu cu mila. O anume stăruinţă ne pune, însă,  pe gânduri, imaginea femeii de care tocmai vrea să se despartă, a nevestei, readusă în câteva flashuri, este asociată mereu cu zăpada, cu albul (primul cadru ne-o înfăţişează chiar înfofolită într-o broboadă albă), cu joaca cu bulgări etc.  Fel de a spune, poate, că, oricât de vajnic s-ar vrea bărbatul, chiar şi atunci când, în convenţia filmului El dictează, ochii lui montează realitatea prezentului, chiar şi atunci, trecutul se strecoară prin cele mai mici fante.