Dintre toţi regizorii români afirmaţi înainte de 1989, Mircea Daneliuc avea cele mai mari şanse să profite de libertatea pe care i-a oferit-o „revoluţia“. El n-a făcut niciodată parte din categoria celor care s-au ascuns îndărătul metaforelor şi alegoriilor. Dimpotrivă. El era un caz singular, era „nebunul“ care spunea lucrurilor pe nume, dacă i se permitea. Dacă nu, prefera să nu lucreze. Incisiv, direct, răzvrătit, el dădea mari dureri de cap cenzurii. Drept care era de aşteptat ca dispariţia constrângerilor să-i descătuşeze talentul. Nimeni nu s-a aşteptat că va deveni un artist blând şi împăcat cu lumea din jur, dar credeam că revolta sa va îmbrăca forme artistice cel puţin la fel de coerente precum cele cu care ne obişnuise. Ceea ce s-a şi întâmplat în două dintre cele 7 filme realizate de el după 1990. Este vorba despre Patul conjugal (1992) şi Senatorul melcilor (1994). Restul sunt doar nişte strigăte de furie, vai, neputincioasă împotriva unei societăţi bolnave din care şi el face parte. Poate că tocmai conştiinţa acestei apartenenţe îl isterizează şi îl face să piardă controlul. Preocupat să lovească în dreapta şi în stânga, să-şi scuipe dispreţul şi veninul, Daneliuc aglomerează pe ecran situaţii neverosimile, personaje groteşti, preocupări scatologice, replici fără perdea, acumulări de tensiuni forţate.
Aşa stau lucrurile şi în acest Sistem nervos, bizara poveste a unei femei de la ţară care face o fixaţie pentru un prezentator de ştiri de la televiziune. Vârsta (eroina e bunică) nu-i permite să viseze la o eventuală legatură erotică, drept care îşi asumă rolul de înger păzitor. Baba vorbeşte singură şi pare cam nebună, bântuie pe străzile Bucureştiului sau încurcă locul în apartamentul fiicei sale, o asistentă medicală care plimbă nişte sticle cu urină şi are grijă de hernia amantului ei pe care îl îmbracă cu dresuri de damă. Mai există şi o nepoată adolescentă care trage discret pe nas droguri şi care devine un fel de confidentă a bunicii. Agitaţie multă, voci ridicate, uşi trântite, plus, hodoronc tronc, o grevă a pensionarilor unde baba noastră ajunge lider.
Deconcertantă nu este numai această poveste descusută ci si construcţia personajului principal care se vrea a fi o ţărancă (în prima secvenţă chiar crezi că este), dar foarte repede devine o oraşancă cochetă care se dă cu cremă şi poartă un elegant batic de mătase în alb şi negru. Sunt amănunte pe care regizorul mult prea preocupat cu demolatul le-a pierdut din vedere. Întrebarea e ce demolează el de fapt în afară de propria sa reputaţie?
