„Nimic nu se pierde, totul se transformă”, iată un moto — nicidecum ironic — pe care îl credem în stare să arcuiască o punte între filmul
Cu mâinile curate şi acest nou episod al unui serial poliţist cu precise determinări politice.
Dispariţia unui personaj de incontestabil farmec, lansat de primul film (Miclovan), transferul inevitabil de sarcini, ca să zicem aşa, sporite, ce cad acum în seama protagonistului, a comisarului Roman, ieşirea din scenă a altor eroi cunoscuţi, toate acestea pot favoriza senzaţia unei rarefieri a substanţei epice. Dedesubturile ataşamentului particular al spectatorului faţă de filmele de factură poliţistă, analizate şi psihanalizate în tomuri de teorie, se dovedesc întortocheate în practică. Preîntâmpinând neobosita poftă de a compara şi a mânui talgerele balanţelor („Care ţi s-a părut mai bun,
Cu mâinile curate sau ăsta?"),
Titus Popovici,
Petre Sălcudeanu (scenarişti) şi regizorul
Sergiu Nicolaescu au asigurat, în primul rând — dincolo de pregnanţa fundalului social-politic al anului 1945 — calitatea de spectacol pe fiecare centimetru pătrat de peliculă. Eventualul gând către acțiunea conturată mai energic în primul episod este contrabalansat de evidența abilității cu care este pusă în valoare, acum, fiecare secvenţă. „Ai ce privi” tot timpul pe ecran şi când spun asta nu mă gândesc câtuşi de puțin doar la grandoarea scenelor de încăierare şi urmărire; la performanţele propriu-zise (uneori chiar suprasolicitate), la precizia cu care este condusă evoluţia lui Roman, ci la grija de a nu lăsa întâmplarea să pună stăpânire peste cutare sau cutare cadru. Profesionalismul lui Sergiu Nicolaescu nu se traduce aici pur și simplu printr-un lucru bine făcut, ci şi printr-o anumită libertate a invenţiei. Dintr-o obsesie a ajuns o stare naturală. Mi se pare principalul câştig. Pentru a înţelege, unde a ajuns cineastul astăzi, nu trebuie să avem ochi numai pentru fotogenia scenelor cu maşini, serpentine, aruncări în aer etc.; să fim atenţi, bunăoară, la oportunitatea intrărilor şi ieşirilor din scenă ale personajului interpretat (admirabil) de
Sebastian Papaiani, la măruntul gest cu care
Amza Pellea îi aprinde o ţigară într-o secvenţă care în aparenţă nu avea mare legătură cu el, la murmurul străzilor, la tipurile surprinse printre norii de fum de la barul Ritz. Asistăm la un război cu neutralitatea imaginii, cu timpii morţi, război pe care îI dorim înteţit.
